In Muntii Neamtului
de Alexandru Vlahuta
Ne lasam in jos pe la schitul Tarcau, pitit intr-o poienita la gura Bolohanisului; paduri nestrabatute atarna pe laturile stancoase ale vaii. Un nor se opreste deasupra noastra; din crestetul cerului soarele-l sageteaza si-l sparge; si alti nori se ridica, tot mai posomorati, de prin vagaunile muntilor; in aer se face racoare, frunzele incep sa tremure, un pod dentuneric s-asterne in vazduh, si cateva minute nu se aude decat fosnetul padurii; deodata, ca un sarpe de foc se zvarcoleste in nori, s-un tunet groaznic zguduie cuprinsul; ne uitam ingrijati in urma, ploaia vine perdea spre noi, si toata valea se umple de ropot. intr-o clipa potopul ne-ajunge, fulger dupa fulger spinteca taria, si tunetele se-ntetesc. Ne-adapostim subt un fag - in credinta poporului nostru fagul e un copac sfant, aparat de trasnet. Urla Tarcaul in vale, umflat de puhoaie; din ce in ce mai tare s-aud grohotind bolovanii tarati in valurile-i posomorate, si ploaia cade, cade vijelioasa, neostoita, rapaitoare ca o grindina, de crezi ca se darapana muntii. Peste vrun ceas se razbuna, bolta se limpezeste, padurilencropite de soare incep sa abureasca. Ne lasam la conacul hierastraielor, de unde se-ntinde, pe malul drept al Tarcaului, o linie ferata pentru caratul lemnelor in vale. Jos, paraul s-azvarle involburat pe scarile de lespezi. De-o parte si de alta se-nalta pripoare imbracate-n codru; incet picura ploaia de pe ramuri, rari licariri de soare tremura-n frunzisul umed, soparlele gonite din culcusurile lor de navala apei tanjesc pe langa drum. O strunga luminoasa se deschide-n fata noastra - iesim in valea Bistritii.
A doua zi plecam cu trasura de la Gura-Tarcaului in sus, pe frumoasa sosea ce se asterne ca o prispa lata de-a lungul Bistritii, pe sub poalele codrilor. Multe rauri s-arunca din stramtorile Carpatilor in roditoarele noastre campii, nici unul insa nu deschide in batelistea muntilor o vale mai luminosa si mai fermecatoare ca Bistrita Moldovii. Ea intruneste-n intinsa-i domnie salbatacia Jiului, maretia Oltului si bogatiile Prahovei. Calatorii straini cari-au strabatut-o pe plute, din Dorna pana-n Piatra, o pun, cu drept cuvant, printre cele mai frumoase ape din lume. in vechime curgea pe prund de aur si purta numele de Aurar. Drum larg despica printre maguri valurile-i repezi, si falnic ii e mersul. Se-nalta codrii s-o priveasca, sprintare-i sar paraiele-n cale, plutasii ii canta doine, satele huzuresc pe mandrele-i maluri: padurile au caprioare, izvoarele pastravi, si Bistrita - lostriti. Trecem Bicazul, Buhalnita, Hangul, si de la Rapciuni, lasam soseaua s-apucam la stanga, pe paraul Schitului, pe langa jgheabul de scanduri, prin care-o lunga suvita de apa cara ghile si dulapi din herastraiele muntilor in schela Bistritii. Urcam un tapsan intunecat de brazi si iesim in luminis, in larga faneata de pe poalele Ceahlaului, la schitul Durau. Toaca rasuna limpede in pacea cuprinsului. Soarele scapata spre asfintit. Pete de aur se aprind pe coamele codrilor. suietele izvoarelor s-aud bolborosind, ca niste glasuri pe sub pamant. Maret, fantastic se ridica-n fata noastra, ca un dom urias, Pionul - batranul rege al Carpatilor Moldovii.
Pornim, sir lung de calareti, pe cararea ce taie la deal poiana schitului. Turlele Ceahlaului stau imbrobodite-n ceata. si-i liniste, o liniste sfanta, care face sa te crezi pe alt taram. Miresme dulci plutesc in aerul racoros al diminetii. De pe zarea colnicului o luam la stanga si intram in padure. Cale de-un ceas, pana la Fantana Macarescului, urcusul e traganat, si strunga ce spinteca desisul pare-o alee. Din deal de fantana se dezvaleste din codru un tapsan verde, de pe care privirile scapa in zariste larga - vezi in departare serpuirile Bistritii, si satele imprastiete pe poalele magurilor; la apus, Pietrele Rosii par ruinile unui castel, la miazanoapte, muntii Calimanului isi rotunjesc spinarile goale, fumurii, pe bolta albastra a cerului. Deasupra noastra, Ceahlaul iese din neguri, soarele pune hlamizi de argint pe umerii stancilor. Cararea urca-n cotituri prin bezna de codru, brazi lungi, doborati de batranete, zac pe pat de cetina, acoperiti de muschi; unii, in picioare, putreziti, intind brate negre, schiloade, cersind parca ajutor de la tovarasii care ii incunjoara voinici, zvelti, plini de viata. De pe Curmatura Arsitii se deschide iarasi priveliste larga spre munti. Jos, sub bradisul atarnat de tancuri, se vede schitul Duraului, cuibarit ca in fundul unei prapastii. inaintam pe podisul descoperit, lasand in stanga turma de stane albe - Caprele, c-o mogaldeata mai rasarita-n mijlocul lor - Ciobanul, si din dreapta, Scaunele - o stanca-nalta, singuratica, taiata-n muchi regulate. Din nou ne adancim in padure, caii marunti si inimosi se grapsina pe scari de bolovani, ne plecam pe sub scobitura Malului pestrit, un parete zidit din pietre rotunde, albe, vinete, rosietice; inaintea noastra lumina incepe sa se cearna prin raristea de brazi, mai urcam un pripor, si iata-ne sus, pe zarea Ceahlaului. Din jnepenii culcati de vanturi se inalta de pretutindeni stanci uriase, ale caror forme ciudate au toate nume si intelesuri potrivite in inchipuirea poporului: Dochia, Tabara Vulturilor, Turnu Sihastrului, Caciula Dorobantului, Masa Ciobanului, de unde ai cea mai frumoasa vedere pe Valea Bistritii, Gardul Stanelor, ridicat pe pragul unei prapastii infioratoare, si-n mijlocul acestei salbe de stanci senalta Panaghia, un sul maret de piatra, scrijelat de ploi, infipt ca un corn in crestetul plesuv al Ceahlaului. Soarele e la namiezi. in departari, o pulbere albastra pluteste peste talazuri de codri. Spre rasarit, in limpezisul cerului, se vede luna ca o secere de argint. Trecem, printre jnepeni, lunga tarnita ce-ndoaie culmea de la Toaca pana-n magura Lespezilor si ne lasam la Fantana Rece. Aici ne odihnim pe musuroaiele de iarba din preajma sipotului, a carui apa te taie la dinti, atata-i de rece. in fata noastra se deschide in coasta muntelui o adanca spintecatura, care se aseamana foarte mult cu Valea Cerbului din Bucegi. De-aici incolo nu mai e carare; lumea, de obicei, se intoarce la Durau tot pe unde a venit. Pe noi insa ne momeste farmecul necunoscutului si, desi nici unul din taranii cu care am venit nu se-ndupleca sa ne intovaraseasca, trimitem caii indarat si incercam, intr-un noroc, o noua scoborare de pe Ceahlau. E ora doua dupa pranz. Cerul e senin, si in tot cuprinsul e o lumina si o tacere ca-n vis. Mergem inainte pe podina descoperita ce tine zarea din movila de lespezi, pe la spatele cismelei, si ne lasam pe vale in codrul bracuit de sub Piciorul schiopului. Printre copaci trantiti, printre hartoape si bolovani, scoboram mereu, ca-n adancul unei prapastii. Pe ferestruiele ce se deschid in coperisul de ramuri ne uitam in sus la stanele albe de pe varful Ceahlaului: ele-s calauza noastra. Peste doua ceasuri incepem s-auzim, tot mai deslusit, tot mai aproape, freamatul salbatecelor ape. Treptat, valea se-ngusteaza. Din stanga se repede pe crapatura unui zid de piatra un izvoras, lunga suvita de argint, ce cade facandu-se pulbere la picioarele noastre. Dar de unde vine-atata vuiet?... Ne-ntoarcem privirile la dreapta si ramanem uimiti. O panza lata de apa, alba ca laptele, desfasurandu-se ca de pe un sul, s-arunca de la o inaltime ametitoare intr-o copca de piatra, care o prinde la vreo zece metri mai sus de albie, s-apoi o toarna-n jos, rasfirand-o ca o coada de paun, peste pieptul rotund al unei stanci. De la Duruitoarea ne lasam pe matca paraului, si dupa doua ceasuri iesim, printr-o rariste de mesteacani, in cararea batuta ce taie poienile Slatinei. Pe-nnoptate sosim la Durau, unde lumea-ncepuse a se nelinisti de intarzierea noastra.
A doua zi ne scoboram in Rapciuni si tinem in sus drumul de sleau ce se asterne pe malul drept al Bistritii pana la gura Bistricioarei; de-aici ispititoarea sosea carmeste pe braul unei maguri si strabate, pe la vama Prisacani, dincolo, in valea Muresului, iar noi apucam drumeacul spart de puhoaie ce duce in Vatra Calugarenilor, trecem podul de la Gura-Largului, si spunem Bistritii: La revedere... Acum, inaintea noastra se deschide o vale pietroasa, pustie - de o parte si de alta dealuri descoperite, uscate, din coastele carora ies pe unelocuri lespezi foioase, teancuri de placi negre si bulgari de carbune; un parauas curge risipit, tacut, printre bolovanii arsi de soare. Pe la namiezi ajungem la infundatura vaii, in codrul de brazi si de fagi ce-mbraca de sus pana jos muntele Patru-Voda, pe care-a stat de s-a odihnit, intr-o zi de cumplita-nvaluire-a sortii, semetul Rares, biruitorul de la Feldioara. in serpuiri largi, pe sub bolti de ramuri, soseaua senalta traganat pe braiele muntilor. Din zare ne uitam in urma si vedem, ca-ntr-o panorama, toata mareata zidire a Ceahlaului, lamurindu-si coroana-i de stanci pe albastrul cerului. Coboram in Plotun: cateva casute presarate pe-ncheietura magurilor de-a lungul paraului ce se azvarle din Patru-Voda, desfundandu-si calea printre rupturi de lespezi; ici-colo, cateun petecut de faneata asternut, ca un lavicer, pe sub poalele bradetului; drumul se lasa-n hopuri pe malul inalt al Plotunului. Pe la toaca sosim in Pipirig. E duminica. Tot satu-i strans la hora, in batatura carcimei de pe prund. Tineretul joaca de rapaie pamantul. Batranii cinstesc pe prispa. Nevestele stau mai la o parte, tainind de-ale lor. incet, soarele scapata in dosul Cotnarelului. in fund, pe Luciori, si in fata satului, pe rotunzisul plesuv al Bompei, treptat se micsoreaza, pana se sterg, cele din urma pale de lumina. Hora se sparge. in palcuri, multimea se-mparte pe carari; tot mai deasa-i umbra pe vale, tot mai rari si mai departate rasuna in dulcea liniste a-nserarii chiotele flacailor. Vin vacile la muls, cu mugete lungi isi striga viteii. incep sa s-aprinda luminile pe la case, si stelele pe cer.
Drumul se-ndoaie pe la capatul muntelui Bompa, pe paraul Pipirigului, hranit de undele Dolilor s-ale Plotunului, strabate printre stancile de la Dumesnic intr-o lunca deschisa, din ce in ce mai larga; fanete bogate si ogoare de porumb s-astern intre cele doua dealuri acoperite de paduri de fag. Mergem ca vrun ceas pe valea aceasta fermecatoare si, lasand drumul neted, apucam la dreapta pe matca pietroasa a unui parauas, s-ajungem intr-o infundatura de codru, la manastirea Secu, zidita acum patru sute de ani de vornicul Nestor Ureche. Un calugar batran ne poarta prin salile mari, tacute ale arhondaricului, prin tainitile intunecoase si turnurile de aparare cu ferestrui inguste, ne-arata vechile odoare bisericesti, frumosul aer cusut de Mitrofana, sotia lui Nestor Ureche, candele, potiruri si cruci de argint impodobite cu pietre scumpe, ne spune prin cate valuri cumplite a trecut locasul acesta pe vremuri, de cate ori a fost bantuit de turci, de tatari, de lesi, care daramau zidurile si rascoleau si cenusa din vatra, cautand bogatii ascunse, dezbracand icoanele, rapind tot ce era de pret, arzand ce nu puteau lua... in una din chiliile acestei manastiri a murit, acum vro zece ani, cel din urma calau, Gavril Buzatu, care, pentru ispasirea pacatelor lui, a venit pe jos de la Iasi si s-a facut calugar.
De la Secu ne-ntoarcem pe aceeasi rovina in drumul pe care-l lasasem, suim un tapsan si intram intr-o frumoasa padure de stejari: o ploaie de lumina argintie se cerne printre frunze, falnici si drepti se inalta trunchii seculari, despletindu-si in sus podoaba lor de ramuri, bolti largi, tacute, stropite de soare, fac sa te crezi inlauntrul unui templu maret. Abatem la stanga. Din marginea dumbravii se deschide ca o poarta, si in fund, printre crangi, se vad stralucitoare turlele bisericilor de la Manastirea Neamtului. Scoboram pe langa cismea in valea-mpestritata de flori, culcata-ntre paduri de brad; o buna fuga de cal, si iata-ne sub lungile cerdacuri ale celei mai bogate asezari de monahi din tot cuprinsul tarii. Manastirea asta tine minte de demult: ea era veche cand a venit stefan cel Mare de-a zidit Biserica inaltarii Domnului, dupa ce-a invins pe craiul Albert s-a pus pe poloni sa are si sa semene ghinda in telina ingrasata cu sangele lor. si domni dupa domni au inzestrat-o. De avutiile-i de odinioara vorbesc batranii ca de lucruri de pe alte lumi: se-ntindeau mosiile si codrii manastirii din zarile Grintiesului pana in cele mai departate tinuturi ale Basarabiei, cirezile si hergheliile umblau slobode pe imasuri, ca in vremile de salbatacie, si galbenii se masurau cu banita la razatoare... Curgeau din cand in cand puhoaiele pagane, ii spargeau zidurile, o pradau s-o pustiiau, si, cum se potolea urgia, se ridicau toate la loc: biserici, scoli, spitale, fabrici, tipografie, biblioteci - un centru de lumina, de munca si de bogatie, iata ce-a fost in Moldova Manastirea Neamtului aproape cinci sute de ani. Azi e liniste peste tot. Dorm largile-i incaperi, ingradite-n ziduri de cetate, dorm casutele albe presarate pe tapsanul deschis intre paduri de brad, cum doarme dus si lacul de pe lunca, acoperit de matreata verde.
Dam iar in soseaua ce trece prin dumbrava de stejari si, de la Coverga, ne lasam la dreapta pe valea Nemtisorului in satul Vanatori si ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul rapos, inalt, pe fruntea caruia sta, ca o coroana, fantastica ruina a Cetatii Neamtului. Urcam pe jos, prin stramtoarea uscata, sparta de puhoaie, cararea ce taie paretele din stanga, si-ntrun sfert de ora suntem deasupra, la portile cetatii. Se vad inca urmele santului de aparare ce ocolea zidurile pe dinafara. intre cei patru stalpi de la intrare se-ntindea ziua, peste sant, un pod de piele de bivol, noaptea se strangea, si ramanea castelul incins c-un brau de apa. Deasupra portii si pe la colturi se ridicau turnuri inalte, cu ferestrui inguste, pe care catau in vale ochii si sinetele strajerilor. Trufasa cladire-si randuia-ncaperile in patru aripi mari, lasand intre ele o curte, in mijlocul curtii o bisericuta, din altarul careia pornea pe sub pamant tainita scaparii, o hruba boltita, ce raspundea departe, afara din cetate. Puternic infipt in crestetul unui grind stancos, avand in spate intunecime de codru, in fata prapastie sub metereze-nalte, si vedere larga pe toata valea, cuibul acesta de vulturi, cum il numesc legendele, a infruntat adesea c-o mana de voinici ostiri navalitoare, si-n sase veacuri de nepatata mandrie, o singura data si-a deschis portile fara de lupta, s-atuncea nu unui cuceritor strain, ci falnicului domn al tuturor romanilor - Mihai Viteazu. Pustii si sparte de vremi, se mai inalta cateva ziduri peste mormanul de ruini prabusite-n curtea cetatii, pe ai carei pareti au stralucit odinioara armurile grele ale cavalerilor din Malta.
inchid ochii si revad cetatea-ntreaga. O pagina sfanta mi se lamureste, ca si cum toate cate-au fost s-ar smulge pentr-o clipa din umbrele trecutului s-ar imbraca din nou viata de atunci. E noapte, si-i liniste. Deodata, pe vale s-aude un tropot de cal. in turn strajerul suna din corn. Bate cineva la poarta. De sus se deschide-o fereastra si intreaba doamnangrijata: Cine-i? Sunt eu, raspunde-un glas ostenit, sunt eu, stefan, singur, ranit, invins... Tresare sarmana doamna; i se frange inima de durere si de mila, ca-i fiul ei cel care-i vorbeste; ci cugeta ca-i romanca si fiul ei e cel mai slavit voievod al tarii, si, nabusindu-si plansul ce sta s-o podideasca, il roaga frumos sa plece-ndarat, sa buciume-n munti, sa-si stranga plaiesii si s-arate dusmanului cum stiu sa moara, cand nu pot birui, stapanii si aparatorii pamantului acestuia. Ce popor are in istoria lui o pilda mai mare si mai inaltatoare de jertfa si de iubire de patrie?... imbarbatat, se-ntoarce stefan sa-si reinchege oastea-i sfaramata. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana nu-l mai doare. Din nou se strang arcasii in jurul viteazului, si, pe cand turcii isi socotesc pleanul, ca un stol de vulturi se lasa asupra lor, un vaiet de moarte infioara valea, si cerul se intuneca tot de atata grozavie.
E a saptea noapte de cand domnitile se roaga-n genunchi, le picura lacrimile pe covor, si chipurile lor par umbre sub slaba licarire-a candelei. Se roaga neadormite, mama pentru fecior, sotia pentru sot, si amandoua pentru tara. si iata ca de pe lunca un freamat se ridica in tacerea noptii. Tot mai aproape, tot mai lamurit s-aud sunete de corn si cantece de biruinta, si tunete de glasuri s-aud strigand: Traiasca Stefan! Ca de-un vis frumos se-nvioreaza domnitile, si scoala pruncii din somn, si-si umplu mainile cu flori, s-alearga la poarta, si plang de bucurie primind in bratele lor fragede pe marele stefan, lumina, mandria, odorul sufletului lor. Cu ce drag il strang la piept, si cum se uita la fata lui senina, in ochii lui mari si frumosi, si cum nu se-ncred ca-l vad, si, neputand spune-o vorba, ii saruta fruntea, mainile, colbul de pe haine. Tarziu se sting luminile-n castel. E liniste-acum, si fericire-n tot cuprinsul. soptesc inca domnitile-n iatac, marita pare lumina candelei de subt icoane. in odaia de alaturi doarme ostenit biruitorul, temutul stefan, gloria Moldovii.
Ce de lucruri n-ar sti sa povesteasca de-ar avea grai ruinile acestea! Cand te gandesti c-a fost atata viat-aici... inimi care s-au iubit, ochi care-au plans, viteji care si-au varsat sangele pe zidurile acestea! La portile acestei cetati s-a strans norodul razvratit, cerand lui Lapusneanu capul lui Motoc. Pe meterezele ei au stat darzi in fata lui Sobietchi cei 19 plaiesi, luptand c-o oaste-ntreaga, pretuindu-si fiecare glont, ochind in capetenii si facand pe poloni sa creada ca-i o armata-n cetate.
Din drumul ce se desparte la dreapta-nspre Agapia, ne uitam in urma la zidurile cetatii, mareata pana si-n ruina ei, si, de la departarea asta, in forma pe care i-a cioplit-o vremea, ni se pare ca vedem coroana lui stefan cel Mare.
Manastirea Agapia e varata-n munti, pitita-ntr-un ungher de vai, asa ca n-o vezi decat cand intri-n ea. Dinspre miazanoapte o pazeste de crivat o magura-nalta, descoperita -Muncelul cu Flori; la apus se ridica zid intunecat de codru, si-n fata iarasi padure de brazi, strabatuta de carari ce te scot in luminisuri neasteptate - Poiana Mitropolitului, Poiana Staritii, iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei inalte, in fermecatoarea priveliste de pe Ciungi, de unde vezi jos manastirea Varaticului, in dreapta baile Baltatesti, in stanga Cetatea si Targu-Neamtului, in fata larga, nemarginita vale-a Moldovii.
Sta soarele pe strunga de la Cruce. Din cerdacul arhondaricului imi racoresc privirea pe ierbulita verde ce-acopere curtea patrata, ingradita de toate partile de incaperile albe, curate, tacute ale manastirii. Din mijlocul curtii senalta stralucitoare biserica cea mare, zugravita pe dinlauntru de maestrul nostru Grigorescu.
E liniste, ca-n vis. De-odat' aud ca un semnal, un sunet clar, puternic, muzical: ma uit jos - in usa bisericii vad o maicuta batrana, scunda, in mana-i stanga cumpaneste toaca usoara la inaltimea umarului, in dreapta tine-un ciocanas de lemn, - a lovit o data si sta, pare ca asteapta s-adoarma rasunetul celei dintai batai, apoi paseste incet pe langa zidul bisericii, batand in toaca, la inceput cateva lovituri tari, hotarate, razlete, apoi treptat departarea dintre ele se micsoreaza, pana ce nu mai auzi decat o ploaie de sunete marunte, dulci, cadentate, ca soapta pripita a unei rugaciuni, si parca se duc, se topesc, si iar vin aproape, iar se despart, tot mai rare, tot mai puternice, - ecouri lungi auiesc prin coridoare, prin salile boltite ale chiliilor, intreaga manastire rasuna ca o vioara. Iar eu, in taina care ma-mpresoara, simt cum toate loviturile acestea bat in sufletul meu si-mi redesteapta, ca dintr-o lume departata, dulcea si sfanta evlavie a copilariei.
In Muntii Neamtului
Aceasta pagina a fost accesata de 6925 ori.
