In colibasi
de Alexandru Vlahuta
De manecate iesim din Turnu-Severin pe soseaua care-o ia pe sub Muntii Mehedintilor si merge la Targu-Jiu. Valea in care scapatam de pe podisul orasului se umple si rasuna toata de zuruitul zurgalailor si de tropotul uscat al cailor. Dorm inca vietatile cuprinsului. Numai ciocarlanii, mai harnici, pasesc maruntel pe marginea santului. De jur imprejur nu vezi decat holde si livezi. inaintea noastra drumul se asterne alb, neted, pe sub colnice. in aer e o racoare dulce s-un miros sanatos de camp si de padure. Nici un zgomot, nici o miscare, nici o adiere de vant nu se simte. Copacii, cu frunza neclintita, par zugraviti. Brobonit de roua, pamantul doarme inca in lumina umeda si nehotarata a diminetii. Peste-un ceas incepem sa urcam dealul Colibasi. Sub noi zarea se largeste. inainte, spre rasarit, cerul se dogoreste ca de bataia unei flacari; o pulbere fina de aur se ridica din spatele codrului si se imprastie in sus ca si cum ar sufla-o gura unui vulcan. Cativa nori zgruntuiti, ce plutesc in albastrul cerului, prind a se rumeni pe margini. Deodata, o sulita de foc strapunge perdeaua de arbori. Portile zilei se deschid, si, in valuri, curge lumina pe vai. Pamantul tresare din somn, vesel si plin de viata, sub calda binecuvantare a soarelui.
Pe culmea Colibasilor oprim, sa rasufle caii. Privelisti largi, fermecatoare ni se desfasura din toate partile. Lanuri si pajisti s-astern in razoare pe coaste de grinduri usor traganate. Casele albe ale satelor, revarsate pe tapsane, stralucesc printre livezile de pruni. Pe ogasele verzi ale vailor patate de umbra garlele trag dungi tremurate, vinete si sclipitoare ca otelul. Departe, intr-un albastru-fumuriu, se incaleca, incretindu-se in valuri neregulate, din ce in ce mai dese, spinarile matahaloase ale dealurilor acoperite de paduri.
Vizitiul - un taran chipes si destept din podgoriile Orevitii - imi arata cu biciul, ca pe harta, muntii, plaiurile si apele Mehedintilor si imi povesteste, cu sart, legendele pe care le-a auzit si el de la batrani.
Muntele Babelor... l-am lasat in urma, se vede bine din sosea, cum vii de la Varciorova, pe langa Schela Cladovii... nu-i asa-nalt, da-i priporos grozav. Pe el si-a lepadat Dochia cojoacele. Cica era baba asta o zgriptoroaica urata, si bataioasa, si rea, de mama focului, - s-avea un fecior, Dragomir, care se-nsurase c-o fata frumoasa, si harnica, si cuminte, de nu mai avea pareche; da' baba n-o putea suferi si nu stia cum s-o mai canoneasca, doar o face-o sa-si ia lumea-n cap. intr-o zi ii da un caier de lana neagra sa-l spele pana l-o albi. si pe cand zolea la fantana si plangea biata nevasta de-nduiosa pietrele, iaca vine un mosneag, c-o barba alba pan' la brau, s-o intreaba bland ca de ce plange; ea-i spune cum o prigoneste s-o haineste soacra-sa si cum tot la munci grele si fara spor o mana, ca s-o parasca pe urma la Dragomir ca nu-i nici de-o treaba si s-o izgoneasca din casa. Auzind una ca asta, mosneagu - care era chiar Dumnezeu - dintr-o vorba-i nalbeste caierul si-i da s-o chita de ghiocei infloriti, sa-i duca babei. Cum vede baba ghioceii, crede c-a si venit primavara si striga: Dragomire mama, sa ne pregatim de-amu sa suim oile la munte, c-au prins a se ridica zapezile... A doua zi mana pe nora-sa c-un caier alb sa-l spele pan' l-o face negru. si iar trece Dumnezeu pe la fantana, si facandu-i-se mila de biata nevasta, blagosloveste incet cu dreapta, si caierul, din alb, se face deodata negru ca pamantul in desprimavarat; apoi ii intinde o chita de fragi coapte si-i zice: Na, sa le dai babei si sa-i spui ca le-ai cules de pe camp. Cand a vazut Dochia fragele, rosii ca sangele, nici n-a mai stat la ganduri: iute s-a incotosmanat in cele noua cojoace, a luat pe Dragomir s-au pornit cu turmele la munte. s-a dat Dumnezeu intai trei zile de vara, si pe urm-o moina s-o ploaie calda, c-a inceput baba sa-si lepede cojoacele, ude leoarca si grele de nu le mai putea duce, pan-a ramas numai cu unul. si atunci s-a lasat deodat-un ger, s-o lapovita, s-un inghet de crapau pietrele. si umbland baba de colo-colo, rebegita de frig, vede pe fecioru-sau razamat cu salele de-o stanca si prinde-a-i grai: Aba, Dragomire maica, lumea se prapadeste de frig, si tu stai si canti din fluier!... Da' el era mort, - intepenise acolo prididit de zloata, c-un ciubuc de gheata la gura. s-asa, au inghetat sloi si baba, si oile, si s-au prefacut toate-n stana de piatra, de se cunosc si azi momaile lor albe, risipite ca o turma, pe muntele care de-atunci se cheama Babele.
Ascultandu-l, ma gandeam ca tot legenda asta, cu putine schimbari, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele Ceahlau, aratandu-mi o turma de stanci imprastiate pe prispa verde ce se-ntinde la picioarele Panaghiei.
In colibasi
Aceasta pagina a fost accesata de 2280 ori.
