Din goana vietii - Amintiri despre Eminescu (1889)
de Alexandru Vlahuta
Sunt zece ani de cand am fost pentru intaia oara la Eminescu acasa. El sta pe atunci in podu Mogosoaii, deasupra unei tapiterii, intr'o odaie larga in care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masa mare de brad, carti multe ticsite pe noua polita lungi ca de vr'o patru metri, o masina de cafea pe soba, un lighean de pamant intr'un colt, s'un cufar vechiu; pe pereti nici o cadra. Poetul era singur, intr'un surtuc lung peste camasa de noapte. Prietenul care m'a condus il cunostea din copilarie, isi ziceau tu. Am stat aproape o ora, in care eu n'am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutand asupra unui nou mod de a se masura iuteala apelor. Sficios, ma uitam la Eminescu, si mi se parea un zeu tanar, frumos si bland, cu parul lui negru, undulat, de sub care se dezvalia o frunte mare, palid la fata, cu ochii adormiti, osteniti de ganduri, mustata tunsa putin, gura mica si'n toate ale lui o expresie de o nespusa bunatate si melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit intr'o surdina dulce misterioasa, care dadea cuvintelor o vibrare particulara, un fluid de vieata si de emotiune, care uneori te infioara ca niste acorduri curioase, neasteptate. Din ziua aceia am cautat sa ma imprietenesc cu el. Mancam adesea la acelasi birt, si multe seri ni le petreceam impreuna vorbind rau de lume si fumandu-ne dejunul si pranzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Constiincios si muncitor peste masura, de multe ori Eminescu ducea singur greutatile gazetei. Cate nopti petrecute cu condeiul in mana! s'a doua zi, palid, nepieptanat, plin de cerneala pe degete, c'un teanc mare de manuscris intra in tipografie, unde randuia materia, redacta informatii, facea corecturi, si numai sara, cand gazeta incepea sa se vanture la roata, atunci isi aducea si el aminte ca e trudit si n'a mancat nimic in ziua aceea. Imi pun mainile la ochi si trec repede peste acest sir de ani, in care Eminescu si-a dat cea mai scumpa si mai nobila parte din vieata si inteligenta lui pentru... o mizerabila bucatica de paine. Cand veneau caldurile nesuferite ale verii, patronii de la Timpul plecau toti pe la bai. Eminescu statea niclintit in Bucuresti, mistuindu-se si luptand pana la jertfa pentru onoarea si triumful altora, soldat credincios si nefericit. intr'o zi m'am dus la tipografie sa'l iau ca sa mancam impreuna. L'am gasit facand corecturi. Era palid si foarte obosit la fata.
- Uf, nu mai pot, nu mai pot, as vrea sa ma duc undeva la tara, sa ma odihnesc vr'o doua saptamani...
- De ce nu te duci?
- Dar unde sa ma duc? Cu ce sa ma duc? Pe cine sa las in locul meu?...
Asta era pe la sfarsitul lui Maiu. Dupa o saptamana gazetele anuntau ca Eminescu a inebunit. Timpul ramanea cu cele mai frumoase articole, ce s'au scris vr'odata in coloanele sale, si cu parerea de rau ca pierde un redactor, pe care nu'l mai putea gasi si fara al carui condei trebuia sa moara. De aici incolo viata lui Eminescu, adanc sdruncinata de un lung exces de munca si de suferinti, se scurge ca o agonie grea, penibila, neinchipuit de dureroasa. Prietenii l'au trimes la Viena. Acolo a fost bine ingrijit, aproape restabilit. Dupa doi ani l'am vazut in Iasi. Era de o tristeta si de o melancolie sfasietoare, bland ca si inainte, dar silnic la vorba, vecinic dus pe ganduri si lipsit de orice vointa. Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor si a tuturor intamplarilor din urma. Ma'ntreba cu interes de cunoscutii lui din Bucuresti, s'arata o nespusa mila pentru cei saraci. Apoi iar, ca si cum si-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda in ganduri, si nu mai spunea nimic cate o jumatate de ceas. Numai isi ridica ochii din cand in cand, si impreunandu-si mainile ofta de te'neca plansul: Of, Doamne!... si iar punea ochii in pamant si tacea. Avea convingerea puternica ca e pierdut, pentru el nu mai e de trait si ca intr'o zi are sa moara de foame. Ideia ca n'are cu ce trai il chinuia si zi si noapte. De multe ori mi-a spus, bland incet, c'un glas ce parea vine dintr'o alta lume: Tare-as vrea s'adorm odata, si sa nu ma mai destept. A adormit in sfarsit aceasta jertfa glorioasa a unei societati frivole si nepasatoare. Intr'o tara cu atatea nulitati triumfatoare, un poet atat de mare si de cinstit nu putea sa moara de cat intr'un spital de nebuni. Cate reflectii nu ne cuprinde in fata acestui dureros sfarsit! Oameni ca Eminescu rasar la departari de veacu i in existenta unui popor. Este oare un pacat asa de mare de a rupe hotarele de gandire ale contimporanilor tai, s'a te ridica cu mult de-asupra timpului s'a societatei in care te-ai nascut?...Pedeapsa e din cale-afara grea. Imi pare rau ca n'am datele necesare ca sa pot schita aici biografia lui Eminescu. Dupa cate stiu viata poetului a fost in totdeauna o amarnica lupta cu saracia. De cate deceptii nu s'o fi isbit el in societatea noastra asa de rece si despretuitoare pentru oamenii nepractici! Amagit de atatea ori, sufletul lui perdu de timpuriu ori-ce credinta in viitor si, speriat de asprele realitati ale vietii, se refugia in linistitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui ganduri traiau ca intr'o legenda frumoasa. Cititor pasionat, el era unul din cei mai adanci cunoscatori ai limbei si literaturei noastre din cele mai intunecate vremuri. De multe ori a trebuit sa-si dea paraua gurii pentr'un manuscris vechiu, ori o carte rara descoperita in vrafurile mucezite ale vr'unui buchinist. Figurile marilor Voevozi si intamplarile din vechime, de mult ce le gandise, se desteptau in el ca niste evocari din propria lui viata. Batranul Mircea si batalia de la Rovine cu acei sprinteni calareti ce roesc dupa un semn si in caii lor salbatici bat cu scarile de lemn sunt visiuni puternice, e o lume vie pe care poietul o vede deslusit in toate detaliele, si de aceea ne-o descrie asa de plastic si de sugestiv. Eminescu a fost pregatit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou in literatura Romanilor. Nici odata nu s'a vazut la noi un temperament de artist completat de-o cultura asa de vasta si de-o originalitate atat de marcanta. In poesia noastra dulceaga si destul de ofticoasa, versul lui Eminescu se detaseaza intr'un relief isbitor. Simti indata ca ai de aface c'un reformator. Primele lui poesii sunt un strigat puternic de revolta artistica. E o necunoscuta vibrare de gandire si de sentiment. Alta limba, alta viata, cuvintele au suflet, coloare, forma, fie-care epitet e o explozie de lumina. Ce vigoare extraordinara si ce frumuseti ritmice, neatinse inca pana la el! Eminescu citea in original pe clasicii antici, s'avea o evlavioasa admiratie pentru operile lor mari, linistite, perfecte. Cand mi'i capul mai ametit, ne spunea el odata, o pagina din Sofocle ma insenineaza. Cunostea in perfectie limba germana. Isi facuse studiile universitare in Berlin, s'avea o deosebita predilectie pentru filosofii Nemti, in special pentru Schopenhauer, care nu putin va fi contribuit la intunecarea prismei de vedere a deceptionatului poet, si la vecinicul lui dor de Nirvana...setea linistei eterne din Satira IV si din economia morala a mai tuturor poesiilor lui. Ce pacat ca in viata asta, asa de scurta si plina de dureri, n'a gasit si el un suflet care sa'l iubeasca, sa'l inteleaga si sa'l ingrijeasca de-aproape, ca pe un copil strain si nenorocit! Asta iarna l'am intalnit des, sgrebulit de frig, ducandu-se la cafenea, ca sa se 'ncalzeasca... s'acum, cand umbra marelui artist nu mai supara pe nimeni, adunati sfaturile si chibzuiti-va ce podoabe sa-i asterneti pe mormant. Peste voi si peste ironica voastra risipa cad numai bine cele patru versuri mandre si despretuitoare ale poetului, stralucitor si vecinic ca si Hiperion:
Traind in cercul vostru stramt,
Norocul va petrece;
Ci eu, in lumea mea ma simt,
Nemuritor si rece
Din goana vietii - Amintiri despre Eminescu (1889)
Aceasta pagina a fost accesata de 4701 ori.
