Unde ni sunt visatorii?
de Alexandru Vlahuta
Nu stiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne ineaca la un asfintit de soare,
Sau deceptia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exala de pe-atatea mari morminte,
Raspandindu-se-n viata, ca o trista mostenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric si mahnire,
si imprastie in lume o misterioasa jale,
Parc-ar sta sa bata ceasul stingerii universale;
Caci ma-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemangaiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri intunecate,
Chipuri palide de tineri osteniti pe nemuncite,
Tristi poeti ce plang si canta suferinti inchipuite,
Inimi lase, abatute, far-a fi luptat vrodata,
si straine de-o simtire mai inalta, mai curata!
Ce sunt bratele acestea slabe si tremuratoare?
Ce-s acesti copii de ceara fructe istovite-n floare?...
si in bocetul atator suflete descurajate,
Cand, bolnavi, suspina barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemand desertul lumii s-al vietii, in nestire,
Cand isi scalda toti in lacrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stapanitorul unei limbi asa divine,
Ce-ai putea sa ne descoperi, ca un facator de bine,
Orizonturi largi s-atatea frumuseti necunoscute,
Te mai simti atras s-aluneci pe aceleasi cai batute,
Sa-ti adormi si tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca in propria ta tara sa te-arati strain, exotic?...
Cum, cand esti asa de tanar, e o glorie a spune
C-ai imbatranit si sila de viata te rapune,
Ca nimic pe lumea asta sa te miste nu mai poate,
Ca te-ai zbuciumat zadarnic si te-ai saturat de toate?
stii tu inca ce-i viata? Ai avut tu cand patrunde,
Nu problemele ei vaste, incalcite si profunde,
Dar un tremurat de suflet, licarirea ta de-o clipa,
Cand atatea-ti schimba vremea c-o bataie de aripa,
in vertiginosul haos de privelisti, ce te-nsala,
Sub imensa si eterna armonie generala?...
Esti de-abia in pragul lumii. ti-i asa de sprinten gandul.
Cate n-ar sti el sa prinda in viata aruncandu-l!
Cate frumuseti ascunse vi s-arata numai voua,
Fericiti poeti: natura, lumea pururea e noua!
Pe sub ochii tai tablouri luneca stralucitoare,
Glasuri, si colori, si forme tu le lasi sa se strecoare,
Leganand a tale ganduri adormite, ca pe-o apa,
Cand atatea adevaruri nerostite inca-ti scapa!
stiu. Am fost si eu ca tine amagit sa cred ca-n arta
Pot sa trec la nemurire cu revolta mea desarta;
si cu lacrimi stoarse-n sila nu mi-as mai aduce-aminte
Am bocit si eu... nimicuri, ce-mi pareau pe-atuncea sfinte!...
Dar cand m-am uitat in juru-mi s-am vazut ca e o boala,
si ca toti incepatorii, de abia scapati din scoala,
Ofiliti in floarea varstei de-un dezgust molipsitor,
isi zadarnicesc puterea, focul tineretii lor,
Ca sa legene-n silabe, pe tiparele gasite,
Desperari de porunceala si dureri inchipuite,
Cand am inteles c-aceasta e o moda care soarbe
Seva tineretii noastre, am zis gandurilor oarbe,
Ce-si roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Sa s-abata lasand mortii in odihna lor de veci,
si din florile vietii sa aleaga si s-adune
in nepieritorul fagur adevar si-ntelepciune!
Cate nu-s de scris pe lume! Cate drame miscatoare
Nu se pierd nepovestite, in naprasnica valtoare
A torentelor vietii! Cati eroi, lipsiti de slava,
Nu dispar in lupta asta nesfarsita si grozava!
si, sub vijelia soartei, cate inimi asuprite,
Cati martiri pe cari vremea si uitarea ii inghite!
si cand lumea asta toata e o vesnica miscare,
Unde cea mai mica forta implineste o chemare,
si cand vezi pe-ai tai cum sufar, cum se zbuciuma si lupta
in campania aceasta mare si neintrerupta,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Sa arunci celor ce-asteapta de la tine-un ajutor,
Jalea si descurajarea cantecului tau amar,
si sa-ti cheltuiesti puterea celui mai de seama dar,
Ca sa-i faci mai rai pe oameni, si mai sceptici, si mai tristi?
Asta vi-i chemarea sfanta de profeti si de artisti?...
Unde ni-s entuziastii, visatorii, trubadurii,
Sa ne cante rostul lumii si splendorile naturii?
Unde ni-s samanatorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiti de stele, mergatorii inainte,
Sub credintele sfaramate si sub pravilele sterse
ingropand vechea durere, cu-al lor cantec sa reverse
Peste inimile noastre mangaiere si iubire,
si cuvantul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicandu-le in doua,
Splendida-naintea noastra sa ne-arate-o lume noua!
Convorbiri literare, an. XXV, nr. 11 si 12, martie 1892
Unde ni sunt visatorii?
Aceasta pagina a fost accesata de 5663 ori.
