Viata pictorului
de Alexandru Vlahuta
Viata lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viata simpla, tacuta, ordonata, puternica, inchinata toata artei lui. in afara de arta nimic nu exista pentru el. Acolo si-a pus adanca lui iubire de natura, de podoabele si de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales in tara si in faptura neamului lui; acolo iubirea de bine, de adevar si de frumos - treimea cea de o fiinta si nedespartita a credintii lui, a singurei lui religii.
O copilarie de sfant. S-ar parea uneori ca soarta, in intelegere cu natura, de la inceput alege, inseamna si ia subt ocrotirea ei pe cei care au de spus vreo veste din cer pamantului nostru.
Nicolae Grigorescu s-a nascut in satul Pitaru din judetul Dambovita in ziua de 15 mai 1838, intr-o casa fara noroc, plina de griji, unde sosirea acestui al saselea copil de buna familie, casa pictorul s-a daramat acum. Se cunoaste insa locul pe care era asezat, in satul Strambeanu, pe marginea apei Suta, care se varsa mai departe in Rastoaca. si azi localitatea aceea poarta numele de Pitaru. Oficial, insa, comuna a incetat de a se mai numi astfel de pe la 1860, timp cand Filip Lens si-a maritat o fata a sa dupa un Costache Vacarescu, dandu-i mosia de zestre. S-a numit de atunci Vacarestii-de-Rastoaca, dupa numele noului proprietar zestras si dupa numele apei care trece prin apropiere, si aceasta spre deosebire de alta comuna, Vacaresti, asezata langa Targoviste, locul de nastere si proprietate a marilor Vacaresti.
seama ca n-o fi fost vro bucurie . O noua gura de hranit - iata ce insemna pentru bietii parinti si acest nou-venit, care putea foarte bine sa nu mai vie! Vazute de aici, privite postfactum, lucrurile acelea toate au pentru noi ceva din indeplinirea unei scripturi. si anii de seceta care au trecut pustiitori peste bucatica de pamant in care oamenii aceia isi puneau munca si sperantele lor, din ce in ce mai ostenite, si tristetea acelei case fara noroc, si spuza de copii mici, si moartea neasteptata a celui ce era sprijinul si lumina atator vieti, toate parca au trebuit sa fie si sa se intample asa cum s-au intamplat, pentru ca sa avem, in felul cum l-am avut, pe marele nostru Grigorescu.
Gandul nostru se indreapta cu recunostinta spre fiinta divina care a fost mama pictorului.
E toamna pe sfarsite, o ploaie marunta si rece, un amurg trist, fara cer, din anul 1843. intr-o caruta de tara, incarcata ca de bajenie, o vedem slaba, istovita de plans, cu sapte copilasi palizi, zgribuliti in juru-i, dintre care cel mai mare n-are inca doisprezece ani; dupa un drum de doua zile, soseste, cu chiu, cu vai, la Bucuresti. in urma - din atata viata irosita pe meleagurile acelea, unde neam de neamul ei n-avea sa se mai intoarca - nu mai ramanea decat un nume, crestat pe-o cruce de lemn, in cimitirul satului: Ion Grigorescu. inainte... se facea parca si mai pustiu, si mai intuneric. Traia in Bucuresti, in mahalaua Caramidarilor, o matusa a ei, vaduva
- femeie vrednica, buna, curata, stiind sa-si tie casa pahar si zilele cinstite numai cu munca mainilor ei. La portita acelei casute albe cu vechi coperis de sindrila au poposit cele opt vieti ramase fara nici un capatai. Constantin si Elena, care poarta jos semnatura Ghita Grigorescu si leatul 1853. Cei din sat pretind ca ea se datoreste lui Ghita Grigorescu, unchiul marelui pictor, care era si el zugrav de biserici.
- Tu esti, Ruxando? si doua brate se deschid, cu drag, sa-i cuprinda pe toti. Ce incapatoare sunt casele saracilor! Copiii parca s-au trezit acolo de cand lumea. Cu veselia, cu strigatele, cu jocurile lor au pus numaidecat stapanire pe casa, pe curte, pe ulita. Numai Nicu sta totdeauna retras. Galagia celorlalti il speria. Miscarile lor violente il faceau sa se departeze, infricosat ca de o primejdie. Era un copil tacut, timid, strain pe pamant. El se uita la oameni si la lucruri cu o privire intrebatoare, nelinistita, pururea minunata, ca si cum atunci s-ar fi deschis pentru intaia oara marii lui ochi fulgeratori. Poate ca si unde-l vedea asa plapand il iubea mama lui mai mult decat pe ceilalti. intr-o zi, cand i-au adus mort pe unul din copii, calcat de o trasura, si cum fata bietului copilas, plina de praf si de sange, nu se mai cunostea, cel dintai strigat al ei a fost: Unde-i Nicu?... Cine stie ce presimtire, ce tainica vedere in viitor striga astfel din intunericul acelei spaime, din adancimile acelei dureri?
De-acolo, din casuta aceea primitoare a matusii Maria, porneau cele dintai amintiri ale pictorului:
Cu acul ne-a crescut biata mama. si o data n-am auzit-o plangandu-se ori blestemand, ori spunand vreo vorba rea. S-a trudit, saracuta de ea, s-a invatat singura sa citeasca si sa scrie, ca sa ne poata invata si pe noi putina carte. Ca ce scoli erau pe vremea aia?... De dimineata pana in noapte muncea si ne ingrijea s-avem de toate. Surorile incepeau sa coasa si ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici... Se vede ca era in neamul nostru, ca mult imi mai placeau si mie icoanele cand eram mic. Pentru mine, sfintii erau vii: stam cu sfiala inaintea lor, si eram incredintat ca si ei se uita la mine, ma asteptam sa-i aud vorbind, sa-i vad miscandu-se, ridicand mana sa ma binecuvanteze. La zece ani am intrat si eu la un iconar. Da' era un om sucit, Dumnezeu sa-l ierte, si rar auzeai o vorba cumsecade din gura lui. Ma punea sa matur, sa-i legan copilul, si cand vroiam sa ma uit si eu cum zugraveste, ma lua la goana. Numai cateodata, cand ii frecam colorile, se mai imbuna si ma lasa pe langa el - atunci eram in culmea fericirii; imi vorbea bland, imi arata cum se fac sfintii, ii sorbeam vorbele si ma uitam la el ca la un dumnezeu. Dupa doi ani m-am intors acasa, s-am inceput sa fac singur iconite. Era vara. Duminica ma duceam la obor. imi asterneam hainuta jos, imi intindeam marfa pe ea si-mi asteptam musterii, ca orice negustor. Treceau femei sarace, oameni de la tara, ma intrebau cine le-a zugravit, le spuneam ca eu... si cumparau, bietii oameni, ziceau ca-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasa dupa cea dintai afacere a mea! Facusem vreo zece sorcoveti, si cand i-am pus mamei in mana, s-a uitat la bani, apoi la mine, si m-a intrebat ingrijata de unde-s - ca eu lucrasem pe ascuns icoanele. Cand i-am spus, m-a sarutat, a dat sa zica ceva, si s-a intors repede cu fata spre fereastra, ca-i venea sa planga. Aceea a fost, poate, cea mai fericita zi din viata mea. Eram mare -aduceam parale in casa, bucurie la ai mei, cu munca mainilor mele... Cine mai era ca mine!
Din umbra aceasta, din cuibusorul acesta ascuns in fundul unei mahalale din marginea Bucurestilor s-a ridicat marele Grigorescu... Singur s-a ridicat. Era un copil delicat, sfios, care se uita in juru-i cu ochii pururea proaspeti ai nevinovatiei, ai acelei naivitati divine care a fost farmecul puterii lui si care niciodata nu l-a parasit. si asa fraged si putintel cum era, ardea de neastampar, de setea de a zbura, de a pleca in
lume, de a lupta, de a ispiti necunoscutul, vraja si primejdiile departarilor, tacut si increzator in el, ca praslea cel nazdravan din basme. Cine stie daca nu au intr-adevar presimtirea chemarii lor pe lume copiii acestia predestinati, in sufletul carora, ca floarea in mugur, se pregateste sa infloreasca sufletul unui popor! Altfel, cum sa intelegi siguranta cu care se duc nazdravanii acestia drept la tinta lor, cu toate si peste toate greutatile ce li se pun in cale?
Copil sarac, fara nici un sprijin, cu doua clase primare, la varsta de paisprezece ani Grigorescu isi pune in gand sa plece la Paris. Lucreaza de zor la icoane, pe care acum le iscaleste, intr-un coltisor, cu litere ca de tipar: NICU. incepe sa stranga ban cu ban din produsul micilor vanzari. invata singur frantuzeste. isi atrage, cu o icoana frumoasa, inalta luareaminte a domnului. Se prezinta la un concurs al Eforiei scoalelor, pentru o bursa de pictura in strainatate : i se recunoaste talentul; dar e respins, pentru ca n-avea nu stiu cate clase umanioare pe care le-a avut un altul... mai fericit. Ramane, tacut si rabdator, la iconitele lui. Se mangaie cu gandul ca toata piedica-i spre bine, si plin de incredere in biruinta de la urma a dreptatii, munceste, munceste inainte, cu din ce in ce mai multa insufletire. Face un tablou istoric mare, Mihai scapand stindardul, pe care-l pune in fereastra unui zugrav, unde, vazandu-l aga de pe atunci, beizadea Mitica (Ghica), si minunandu-se de frumusetea lui, il ia si-l duce domnitorului Barbu stirbei, care-l cumpara cu o suta de galbeni. Un sir de izbanzi: cateva icoane la Caldarusani, intre care Izvorul tamaduirii, ce impodobeste aghesmatarul din curtea manastirii, pun pe mesterul Nicu printre cei mai cautati zugravi de biserici. Se lamurea uneori in contractele zugravilor: Iara chipurile de la catapeteasma sa fie de mesterul Nicu. Lucreaza aproape doi ani la manastirea Zamfira din Prahova.
O duioasa amintire din vremea aceea:
Eram de cincisprezece ani cand mesterul care zugravea biserica de la Zamfira m-a luat cu el sa-i fac sfintii de la catapeasma. Acolo am cunoscut o fetica tot asa cam de varsta mea. Foarte frumoasa. Avea niste ochi mari albastri, si-n toata figura o expresie dulce, de-o cumintenie ingereasca. si, nu stiu cum, ca ne-am pomenit prieteni. Seara, cand ispraveam de lucru, ne-ntalneam in gradina bisericii. Era vara, liniste, frumos ca in vis. si ne primblam alaturi, tiindu-ne de mana, si nu ne spuneam nimic. Da' eram asa de fericiti, cum numai la varsta aceea poti fi. Cand ne desparteam, ne strangeam de mana, ne sopteam incetisor: Noapte buna, si ne dam intalnire pe a doua zi, tot la ceasul si in locul acela... Ea era pentru mine tot ce facuse Dumnezeu mai frumos pe lume. si nici nu mai puteam gandi altceva. Odata, plecase zugravul la targ, si se vede ca se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit doua zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai ramasese de facut un serafim in crestetul boltii. imi ispravesc eu ce-aveam de ispravit si ma urc pe schele, ma cocotez pe un scaun, ca s-ajung, si cat oi fi lucrat eu acolo nu stiu, da' cand dau sa ma departez putin ca sa vad ce facusem, o data aud, de la spatele meu, glasul jupanului: Brabo, ma baiete, sa traiesti! E cel mai frumos inger pe care l-ai facut tu. Leita Mariuca popii, da' parca-i si mai frumoasa aici. Fara sa vreau, facusem chipul de care tot sufletul meu era plin...
Acolo cunoaste Grigorescu pe calugarul Isaia, un batran foarte destept, si om purtat, care povestea frumos tot felul de minunatii de prin tarile pe unde umblase. Banuia oare povestitorul ce suflet il asculta? Planuiesc sa plece amandoi la Paris. si incep sa se pregateasa. De asta data se pare ca nu mai e nici o piedica. Se duc mai intai la M-rea Neamtului, locul de matanie al calugarului Isaia. Acolo batranul se imbolnavi. Asteptandu-i vindecarea, mesterul Nicu zugravea icoane. si ce icoane facea el acum!... Una din aceste minuni ajunge in mainile staritii de la manastirea Agapia, maica Tavefta Ursachi, o femeie care ar fi guvernat o tara, cum spunea pictorul. De mult cauta maica Ursachi un zugrav pentru biserica cea mare a manastirii. Locurile erau frumoase, calugarul Isaia nu se mai indrepta, si trei mii de galbeni erau pe atunci o avere. Tanarul zugrav isi targui din Iasi ce-i trebuia, ridica schelele si s-apuca de lucru. Parisul era din nou amanat. Norocul Agapiei!
Viata pictorului
Aceasta pagina a fost accesata de 7315 ori.
