Un sol al neamului
de Alexandru Vlahuta
In zile ca acestea, cand vechile credinte, cu sau fara parerea noastra de rau, se darapaneaza, poate c-ar trebui sa pastram un loc de cinste si un adapost respectat artei, cea din urma dintre religiile omenirii.
Popoarele vorbesc rar. E un anume grad de caldura care lamureste cugetarea lor si-i da glas. si atunci vorbesc tare -in auzul veacurilor. Ele isi au, pentru aceasta, interpretii si imputernicitii lor - crainicii gandului lor. Prin ei, marele suflet infierbantat al multimii se dezvaleste, in rastimpuri departate, cum se dezvaleste jarul pamantului prin gura vulcanilor. Aprins si luminos intotdeauna, cateodata spaimantator.
Neamul nostru, din firea lui, vorbeste putin. Stramosii nostri - oameni de razboi - erau tacuti. Apoi, si fara asta, valurile grele prin care am trecut, atatea veacuri de griji, de zbucium, de lupta pe viata si pe moarte nu ne-au ingaduit reculegerea, concentrarea prisosului aceluia de puteri disponibile care ard parca de nerabdarea de a se descarca, de a se turna in formele trainice ale artei.
Mai ales pictura cere liniste si siguranta, indestulare materiala, zidiri spatioase, cu ferestre largi - o viata infloritoare si libera, primitoare de acea inalta aristocratie sufleteasca pe care arta ar putea-o numi aerul ei. Noi n-am avut nimic din toate acestea. Cate vijelii au trecut peste viata si peste asezarile noastre ar fi risipit fara de urma, cum au si risipit atatea, orice infiripare de arta plastica ce-am fi putut si noi porni. in multe din bisericile care ne-au mai ramas de pe vremuri se vad si astazi resturi de icoane arse, ziduri sparte de ghiulele, sfinti cu ochii scosi de sulitile turcilor. Caci mai ales impotriva acestor vrajmasi ai tuturor crestinilor am luptat noi aici, neajutati de nimeni, atata amar de vreme. Camp de razboi ne-a fost tara, de la Mircea pana la Mihai Viteazu. Pictorii nostri, artistii nostri, toti alesii neamului nostru au pierit in bataliile cu turcii. Deschideti istoria, si vedeti ce era aici, la gurile Dunarii, in veacul de aur al artei crestine!
Din aceeasi rasa de oameni mari au fost desigur si stefan al Moldovei, ca si Leonardo da Vinci al Italiei. si in aceeasi vreme au stralucit, fiecare aducandu-si partea lui de bine pe lume. inaintea lui Dumnezeu, in adancimile tainice ale destinelor omenesti, cine stie daca nu e o legatura intre palosul de la Razboieni si penelul de la Florenta!
Sufletul artist al poporului s-a destainuit adesea, in soapta de grija si de dor, pe minunatele cusaturi si alesaturi ale tarancilor noastre, in maiestria cu care isi ciopleau voinicii ghioaga de lupta, plugul de arat si fluierul de doinit, in felul cum stiau toti la tara sa-si impodobeasca portul, casa si viata lor. Ai zice ca pe fiecare lucrisor mijeste geana de lumina a unui rasarit care intarzie. in ce vifor am trait noi, e de mirare ca mai avem si ce-avem. Ma gandesc la cat sange s-a varsat pe bucatica asta de pamant, si, pentru prima oara, bag de sema ca in limba noastra instrumentul de tesut se cheama razboi.
Cantece insa, cantece de vitejie si de dor, avem cum nici un alt neam de pe pamant nu cred sa mai fi avut vrodata. E aproape singura arta ce ne-a ramas intreaga din zilele acelea. Binecuvantata, mantuitoare doina, numai sufletul nostru te intelege!
Sunt insule care rasar deodata din valuri, in urma unei uriase zguduiri telurice. Asa am iesit noi in vaza, dupa marile zguduiri politice de la inceputul veacului al nouasprezecelea. si ca intr-o tabara, cand suna goarna desteptarii, un freamat si un zor de pregatire a fost viata noastra de la un capat la altul al tarii. Din aceasta proaspata inviorare de puteri, aproape salbatice in izbucnirea lor, din acest clocot de viata frenetica au rasarit eroii mantuirii noastre - oameni deaceia unici, aproape divini, a caror aparitie in mijlocul unui popor inalta stalpi de lumina in istoria universala si despre care cu drept cuvant se zice ca n-au inaintasi, nici urmasi. Un astfel de om a fost pictorul Grigorescu
Inainte de venirea lui - in afara de acea veche, amestecata si risipita pictura bisericeasca, la care nu se prea uitau cei care mergeau sa se inchine, pe care foarte putini stiau so pretuiasca si din care nimeni nu invata ce era de invatat -nici o carare, nici un semn luminos nu se arata sufletului artist care ar fi vrut sa afle incotro e adevarul. Atingerea cu Apusul asternea doar o poleiala, o inganare de arta si de cultura la suprafata vietii noastre. si noi aveam nevoie de un glas care din adancul acestei vieti sa se ridice si despre aceasta viata sa ne vorbeasca. Un asemenea glas am avut in Grigorescu. Cum a vorbit el, in limba formelor si a colorilor, despre tara si despre neamul lui, a fost mai mult decat indeplinirea unei chemari de artist. Un aparator inflacarat, un sol neadormit al geniului nostru, in fata lumii care nu ne cunostea si in fata veacurilor viitoare, iata ce-a fost omul acesta pentru noi. Ce-a fost pentru cealalta lume, ce noutati a spus el artei universale si cum le-a spus, si intrucat le-a spus in chip deosebit de ceilalti - aceasta se va lamuri deplin de catre cei care, uitandu-se indarat, la lucrurile timpului nostru, vor putea imbratisa cu o privire mai senina, in orice caz mai pregatita, vederea larga pe care o deschide ochiului o anume departare.
Un sol al neamului
Aceasta pagina a fost accesata de 2852 ori.
