Taina puterii
de Alexandru Vlahuta
Grigorescu era facut pentru a vedea inlauntrul lucrurilor. Tacut, pururea ganditor, nelinistit, avand nu numai pasiunea de a observa, dar si darul de a vedea, omul acesta era cu neputinta sa se multumeasca numai cu ce spun formele la suprafata. Toata adancimea acestui suflet meditativ isi cerea in afara proportia de adancime, in bataia privirii, pe care o arunca asupra lucrurilor. El nu era un trecator grabit in lumea aceasta, pe care a cautat s-o vada, fara sa fie vazut. Un lucrator grabit - da. Grabit sa scuture cat mai multa viata si cat mai mult inteles din spaimantatoarea fuga a clipelor lui. Sa vada repede, si repede sa spuie ce-a vazut. Toata viata lui era in ochi. Acolo ardea flacara sufletului lui. in ochi si in maini, care nu erau decat o continuare a ochilor. O imperioasa nevoie de a-si exprima prin linii impresiile lui. El cugeta in linii. Acasa, pe drum, in primblarile lui prin tara, ca si in calatoriile lui in strainatate, isi insemna ce vedea, repede, cu iuteala miscarilor instinctive. Chiar si cand era bolnav si nevoit sa stea in pat, simtea in mana neastamparul, trebuinta de a crea... Zabovea o musca la o picatura de sirop de pe mesita lui de marmura, in doua minute de poza, musca era pe hartie, aidoma gata sa zboare. La Paris, fiind odata bolnav si neputandu-se misca din otel vreo doua saptamani, toata vremea nu facea decat sa deseneze figurile fantastice pe care ochii lui aprinsi le vedeau in florile tapetului de pe pareti. ingrijitoarea, femeie desteapta, ii punea la capatai, regulat, in fiecare dimineata, foi de hartie alba, in locul celor mazgalite. si pictorul, in bunatatea lui, se facea ca nu baga de seama. Cate carnete cu desenuri pretioase n-a pierdut in viata lui! O zi, doua, ii parea rau, pe urma zicea: Nu-i nimic: un lucru pe care l-ai facut odata, nu-i pierdut; chiar daca l-ai sters, nu-i pierdut, a ramas ceva in mana ta. si asta-i de ajuns. Vorbeai - el mai mult cu ochii te asculta. ii simteai privirea cum iti umbla pe fata, pe maini, ca ceva viu, nelinistit, care cauta. La masa, intr-o bucatica de paine, intr-o pata de cafea pe marginea cestii, ne arata profiluri, capete de expresie, pe cari le invia cu privirea lui.
Lumea el o vedea in tablouri. Picta cu ochii, cu gandul, cand nu picta cu mana.
Toate clipele de veghere le traia in arta lui. De aci usurinta, libertatea, verva extraordinara a facturii lui. in arderea aceasta neintrerupta a focului sacru e taina puterii unui artist. El n-a lasat o clipa sa se treaca focul pe care i l-a incredintat Dumnezeu. si de aceea, tot ce-a vrut a facut. Toate tainele i s-au deschis. Priviti peisajele lui. Nu mai e pictura. E o fereastra deschisa larg in lumina de-afara. Copacii isi tremura frunza-n aer, norii se misca incet, ca niste corabii fara vant, pe marea lor albastra, de un albastru de vis, iarba, incropita de soare, abureste, parca te cheama la odihna; te duci cu gandul acolo, traiesti acolo. Tot intelesul artei sta in vraja aceasta. Se uita unii de aproape, sa-i vada mestesugul. Un muzicant care ar vrea sa controleze pe ce note canta privighetoarea! Dar Grigorescu n-are nici un mestesug. Natura insasi creeaza prin el. Natura a vrut sa vada cum sunt lucrurile ei in pictura: avea nevoie de un suflet curat si sincer, care sa i le arate in adevarata lor lumina , si-a insarcinat cu aceasta pe Grigorescu. L-a ales pe el, pe copilul acesta bun, care spunea unui critic de arta ce-l tot intreba de tehnica, de procedeuri, de secrete: Nici un secret, draga domnule. Privesc lucrul cu ochii mei, si caut sa-l fac asa cum il vad. Multe lucruri bune dau cartile; sinceritate insa nu pot sa-ti dea, si aceasta-i mai scumpa decat toate invataturile.
Ce anatomie a invatat Grigorescu? si, cu toate astea, uitativa la boii lui. Sunt modelati pe dinlauntru: isi au sub piele muschii si oasele la locul lor, facute bine, bine legate, fiecare miscare o vezi si pe dedesubt, isi dezvolta jocul ei fascicular, incordarea si discordarea nervilor, cu intinderea si slabirea legaturilor corespunzatoare.
Bineinteles ca pictorul isi are, in linii largi, cultura artei lui, pe care singur si-a limpezit-o, incetul cu incetul. Dar el vede si intelege o multime de lucruri, pe care nu le stiu spune cartile, pe care numai ani si ani de adanca observatie si de rabdatoare munca te-ajuta sa le dezgropi si sa le tragi la lumina din propriul tau suflet. Am auzit spuindu-se despre alti pictori si despre tablourile lor vorbe de-acestea: S-a ocupat prea mult de forma s-a neglijat coloarea; sau: Cutare tablou e frumos colorat, ce pacat ca desenul, ori constructia, ori asezarea pe panza lasa de dorit! La Grigorescu, linie, coloare, viata, aer, miscare, toate acestea fac una. Sunt una
- cum de altfel trebuie sa fie la orice artist adevarat. Aceeasi pensula, cu aceeasi atingere, asaza, construieste, deseneaza si coloreaza - intr-un cuvant, pune lucrul in picioare si-i da viata, just, cata-i trebuie. Cum? Aceasta nu se explica, si nu se-nvata. Putem invata cum se fac florile artificiale, dar o floare naturala... ascunde un mare secret. Grigorescu nu cauta sa explice. El transpune petele din bucatica de natura la care se uita pe bucatica lui de panza asa cum le vede, fara sa-si spuie: Natura are acolo un om, o turma de oi, un copac mai in fund; ea nu-mi arata din toate astea decat linii vagi, forme nehotarate si pete de colori, eu am sa completez, am sa spun tare ce-mi sopteste ea incet.
Nu. Chemarea lui nefiind alta decat de a exprima curat o impresie curata, simpla, ritmica, asa cum o da clipa de lumina cu care niciodata nu se va mai intalni, de aceasta e preocupat, si de nimic altaceva. Celelalte vin de la sine, fara sa le cauti. Fiecare lucrisor, o floare, o piatra, un petecut de stofa isi are viata lui. Uita-te bine la el, si daca esti sincer, din doua lovituri de pensula il vei lua cu viata cu tot; iar daca nu ai aceasta pregatire de suflet, poti avea toate celelalte pregatiri pe care le da scoala, si poti migali saptamani intregi, nu-i vei lua decat umbra. O pensula incarcata de coloare in mana cea mai savanta si mai iscusita de pe lume -daca nu s-a coborat putin suflet in varful ei - nu-i decat o pensula incarcata de coloare. in peisajele lui Grigorescu, in acelea mai ales care nu au decat cer si pamant, e o viata misterioasa, care nu stii de unde vine. Dar o simti ca te invaluie, o simti in vibrarea aerului, in armonia linistita a colorilor, asa de curate, asa de proaspete, incat toate la un loc iti dau o singura impresie - de lumina. Artistul insusi a trebuit sa fie miscat de farmecul acelei taceri marete, si fiorul
acela, tresarirea aceea de suflet a trecut pe panza cu fiecare pata de coloare. El nu cauta sa te miste, de aceea te misca. si cum te face sa gandesti, cu cele mai mici lucruri... c-o soapta, c-o reticenta! La el nu-i nevoie ca viata sa lucreze, sau sa vorbeasca tare pentru ca sa spuna ceva inimii tale. O tarancuta e foarte expresiva stand pe ganduri, cu mainile uitate in poala, cu ochii lungiti a drum, a dor... Privirea noastra culege de pe buzele ei vorbele pe care-ar vrea sa le spuna, si n-are cui, vorbe care, trecand prin sufletul pictorului, s-au strecurat in varful pensulei, fara stirea lui, si s-au amestecat in coloarea din care i-a facut gura.
Toate lucrurile omului acestuia au o viata discreta, profunda, pe care n-o intelegi, n-o simti la inceput, dar care palpita acolo, si, cine stie cand, sub ce raza de lumina, de afara, sau din sufletul tau, te va face odata sa tresari si sa zici: Ciudat, asta acum parc-o vad intai... si de cate ori ai s-o mai vezi intai! Ca aceasta e taina, acesta e darul cel mare al vietii - de a fi pururea noua.
Ani de-a randul nimeni nu mai stia de Grigorescu. Umbla prin tara, prin strainatate - cu cortul, cum zicea acest mare admirator al tiganilor - venea cate o zi, doua prin Bucuresti, unde avea un atelier in strada Batistei, isi lua panze si colori, poposea cateva zile la Campina, ca s-acolo avea un cuibulet, intr-o casa veche cu ograda larga, unde fusese pe vremuri hanul carausilor in drumul Brasovului, si iar disparea. Ce se petrecea in viata politica a tarii, cine erau ministri, ce partid era la putere, habar n-avea. Pentru el, un motiv nou de peisaj devenea un eveniment - un mesteacan frumos era un prieten iubit, de care i se facea dor din cand in
cand si se ducea sa-l mai vada. Toate lucrurile care trecusera prin sufletul lui ii erau dragi, altfel nici nu le-ar fi pictat. Erau insa unele pentru care avea nu numai dragoste, dar si un sentiment de recunostinta, o deosebita duiosie care se si vede in felul cum le-a luminat pe panzele lui. Acestea alcatuiau familia singuratatii lui.
Uneori saptamani intregi se primbla pe plaiuri, prin paduri, pe lunci; umbla pe jos foarte mult si totdeauna repede; se oprea din cand in cand, se uita lung la cate o potecuta ce s-adancea intr-un desis de crang, la cate un mesteacan sfios, alb, delicat, razletit de ceilalti copaci, se uita la dealurile din fund, se uita la cer, sta putin pe ganduri, si, fluierand incetisor o doina, pleca-nainte. Adesea suspina. Avea un suspin al lui
- suspinul adanc, misterios al tacerilor indelungate. Mai sta de vorba cu baietanul care-i ducea sculele. Iar cand isi gasea-n sfarsit peisajul care se potrivea cu sufletul lui din momentul acela, repede-si facea paleta si trei-patru ceasuri nu mai stia nimic - doar suflarea i s-auzea printre dinti suierand ca o vijelie departata.
Luni intregi ar fi stat sa lucreze in fata unui peisaj frumos. in fiecare zi, il vedea nou, subt alt cer, scaldat in alta lumina. El insusi, sufletul lui, nu era altul in fiecare zi?...
Dar iata ca tablourile ii umplu iar atelierul. imbelsugata recolta de minuni cere o expozitie. Calvarul unei expozitii. in toata vremea pregatirilor, pictorul e in friguri. isi aduce de la Paris modele de rame, a caror executare imperfecta este izvorul celor dintai nemultumiri. Vine apoi chestiunea salii. De asta data insa - si de aici inainte - Ateneul Roman, constructie noua, da picturii o sala anume pentru expozitii. Asezarea fiecarui tablou in lumina si in mediul care-i convine cere o munca de mai multe zile in care pictorul e in picioare de dimineata pana seara, masurand, facand si desfacand panouri, cautand, cu multa grija, locul fiecarei note in simfonia aceea de colori. Tablourile sunt strans grupate. Ca face impresie urata, zice, sa le vezi presarate-asa... ca dintii babei. Apoi incepe alcatuirea catalogului: gasirea titlului si fixarea pretului fiecarui tablou. Ah, preturi, cifre... Grigorescu, si cifre! Se opreste la fiecare bucata, se uita lung la ea, cu privirea incarcata de amintiri, ezita, - secretarul expozitiei, cu creionul in mana, asteapta hotararea...
- Asta?... Batrana la vatra... pune-o 300. Numarul 23... Ciobanas cu turma mica ... 600; Spalatorese la Granville... 600; Primavara... 1.800; Colt de strada la Roma... 250; Car cu fan dupa ploaie ... 400; Poteca intre flori... 1.500. asta ? De... stiu eu?... Mai spune si dumneata... Sa-i zicem Fetica pe ganduri ... pune-o 400...
Dar ce sarbatoare cand se deschide publicului bogatia asta de frumuseti! Vii de-afara in toiul iernii, iti scuturi la usa picioarele de zapada si intri in cea mai fermecatoare lume ce se poate visa. La inceput ai o foarte limpede impresie de primavara. si parca si-n sufletul tau se face deodata primavara. Totul e curat, proaspat, luminos. Dintre meri infloriti, o casuta de tara surade amintirilor tale de demult; pe o frunte de deal, umeda inca de roua diminetii, patru boi moldovenesti trag din rasputeri - in urma lor fumega brazda reavana, din adanc rasturnata, grasa si neagra ca pacura. Cine-i fetica ce-a stat din tors si se uita asa tinta la tine, c-un zambet dragalas in ochi, parca te-ar cunoaste? Parc-ar vrea sa-ti vorbeasca, si tie ti-e cunoscuta figura aceasta dulce si luminoasa ca o zi de Pasti in cadrul copilariei. La ce s-o fi gandind ciobanasul culcat pe branci in pajistea-nflorita de pe plaiul Campinitii?... Atatea ceruri, toata gama de ceruri frumoase lumineaza adancile peisaje, incantatoarele peisaje ale tarii noastre, pe care asa de bine ne invata sa ne-o cunoastem si sa ne-o iubim! E o adevarata binecuvantare cerul muntilor, colinelor si vastelor noastre campii. Lumina aceasta a tarii romanesti o poarta in ochi, in suflet, in miscari, in toata faptura lor ciobanii lui Grigorescu. si ostasii lui, in zile de pace, sentinelele acele de pe malul Dunarii, cu ceva din mandria stravechilor plaiesi in tinuta lor nobila, de o nespusa eleganta barbateasca, si zveltele lui balaioare, zanele dumbravilor, pastorite totdeauna visatoare, ce-n firul pe care-l torc amesteca o inganare de cantec si taina unui dor, toate figurile lui romanesti au cate ceva din cerul patriei noastre.
si flori, atatea flori. Ici, o ramura de cires, cu frunzulita frageda, cu floarea alba si delicata ca fulgul de zapada, dincolo un buchet de trandafiri, mai in fund, langa un studiu de nud, un brat de flori de camp, o ploaie de flori in calea atator frumuseti eterne. Iar ca o sinteza a stralucirii acesteia de tinerete si de gingasie, domnind parca in mijlocul acestui triumf al luminii, sta visatoare pe-un prag de pamant o copilita de vro cincisprezece ani, un fermecator tip de tarancuta; portu-i simplu - o catrinta neagra incinsa cu bete peste camasa alba, lunga-n poale - ii desineaza putin trupsorul plinut de o gratie ce nu se poate spune-n cuvinte. E cu capul gol, parul frumos pieptanat, cu coditele-mpletite stranse la ceafa, ii acopere tampla pana-n sprinceana; o vedem de profil
- un profil adorabil, de vestala romana; a ramas pe ganduri, cu mainile-n poala, cu-o floricica-n mana stanga; picioarele goale i se-ngroapa-n pajiste, donita si ulciorul stau langa ea s-asteapta: in raiul acela, de jur imprejur inconjurata de flori, si-a uitat si de casa, si de izvor, si de toate - e dusa intr-o lume de basme. Tabloul poarta jos, in coltisorul din stanga, subt iscalitura, data 1881, si in catalog e pus la No. 26, cu titlul: Primavara. Un simbol pe care tarziu, dupa vro douazeci de ani, l-am inteles. in Primavara aceea pictorul a eternizat pe fiinta discreta si duioasa care-a stiut sa-l ocroteasca, sa-i apere linistea si timpul lui pretios, sa-l pastreze vesel, sanatos si pururea tanar, pentru inalta lui misiune de creator. Dar cum e scrisa! Cu ce mana inspirata! E atata dragoste si recunostinta in tabloul acela, ca simti parca sufletul artistului soptind cuvinte de mangaiere in fiecare floare, palpitand inca in fiecare urma de pensula. Primavara aceea incantatoare a facut ca viata pictorului sa fie cu adevarat o primavara pana-n cel de pe urma ceas. Dumnezeu i-a trimis-o; Dumnezeu, din marele lui peisaj, a luat o floare frageda de rasura si, dandu-i trup si grai omenesc, i-a trimis-o pe-o raza de soare - model artei, tovaras vietii.
Taina puterii
Aceasta pagina a fost accesata de 2670 ori.
