Soapta adevarului
de Alexandru Vlahuta
Pentru cine a cunoscut pe Grigorescu mai de aproape, marea lui opera, variata, amestecata ca florile pe camp, si tot ca ele de stralucitoare, se infatiseaza ca un lucru foarte firesc. Asa trebuia sa fie. in opera lui se oglindeste viata lui. Toata viata lui. O viata mai simpla, mai curata, mai cucernic inchinata artei si mai frumos traita in prietenie cu natura nu se poate concepe. Daca vorbele n-ar avea nevoie de explicatii, din doua vorbe ne-am intelege asupra personalitatii lui Grigorescu: sincer si simplu, si la o adica din una singura: sincer. O, putem sa-l scriem cu litere cat de mari, cuvantul acesta are nevoie de multe deslusiri. Ce artist nu e sincer? Corot, cu acel val de lumina din alte lumi peste peisajul lui foarte frumos si mai totdeauna acelasi, Millet, cu taranul lui ca turnat in bronz, greoi, posomorat, pe care-l simti si cand nu-l vezi in peisajele acelea asa de adevarate, il simti acolo trist, tacut, intunecat de nevoi - o ura care asteapta - n-au fost amandoi deopotriva de sinceri? Traind in acelasi timp, si in acelasi mediu, si in acelasi cult pentru adevar, si, cu toatea astea, cata deosebire in felul lor de a intelege arta! Poeti si unul si altul. Corot - elegant, afabil, cautand sa dea artei lui numai partea de bunatate si de zambet, de cantec si de dragoste, care si acelea sunt destul de adevarate. Nu sunt in viata, de unde nu le poti alunga asa de usor, destule lucruri urate si triste? De ce sa mai intuneci si arta cu ele? Pe Millet insa acestea il atrag mai cu deosebire, in acestea gaseste el adevarata poezie - cea serioasa, cea profunda.
Tu stai, scrie Millet unui prieten, la umbra unui copac, simtind toata multumirea, toata linistea de care se poate bucura un om; si vezi coborand pe-o cararuie un biet om c-o sarcina-n spate. Felul neasteptat si pururea izbitor cum iti apare omul acesta te duce numaidecat cu gandul la trista conditie a vietii: oboseala.
in tarina vezi oameni sapand, desfundand. Vezi cate unul, din cand in cand indreptandu-se de sale, cum se zice, si stergandu-si fruntea cu dosul mainii ... Tu painea-ti vei manca-o intru sudoarea fruntii!
Un rob ostenit, plecat cu un fel de fatala resemnare, ca subt un blestem, sub povara unei munci lipsite de orice fel de bucurie - iata taranul lui Millet.
Cata departare de la acest robust cantaret al muncii - sora cu durerea - pana la visatorul Corot, poetul vaporoaselor dimineti de primavara, cu nimfe arcadiene, pe care zicea ca nu el le-a zugravit, ci ingerasul lui...
Alaturi de ei, intre ei, si fara sa aiba vreo asemanare de paleta cu unul sau cu altul, sta poetul taranului si peisajului roman. Tot asa de sincer ca si Millet, care a fost cel mai sincer dintre pictorii Frantei. Dar el in munca vede sanatatea, cinstea, puterea si farmecul vietii. Orice om care munceste e nobil pentru Grigorescu, si numai prin aceasta e nobil. Osteneala e o pauza in mijlocul unei rugaciuni.
Vierul in repaos al lui Millet este, pur si simplu, un degenerat, care-ti inspira si mila, si groaza, si dezgust. A facut si Grigorescu odata un taran asa. Dar l-a facut beat, cazut pe-o lavita, infatisand toropeala unui popor - copil, intr-o carciuma unde stapanul, ovreiul acela mititel care sade la taraba, infatiseaza tipul cuceritorului. Dar el singur spunea mai tarziu ca n-a putut ispravi tabloul acesta, pentru ca pleda o cauza, - si pictura, de cate ori vrea sa faca literatura, pierde din spontaneitatea ei.
si doar am vazut in Moldova carciuma si toata scena aceea de neuitat, ne povestea odata pictorul: Ovreiul, un tip foarte siret, sta in fund, la taraba, pitit in coltul cel mai intunecat, ca sa vada si sa nu fie vazut; pe lavita, langa taraba cu sticle pline de otravuri, sedea toropit un taran beat. Toate curgeau de pe el - camasa, sumanul rupt, bratele; mainile lui moi deschideau, c-o miscare somnoroasa, punga de piele, in fundul careia se uita cu ochii indobitociti ai omului care si-a baut mintile... Era vara; in usa, ovreica grasa si trei copii pe langa ea, - cel mai mic, rotund si umbland dea-mbusilea, o pornea... parca sa cucereasca mai departe. Multa vreme m-a urmarit, ca un vis urat, apasator, vedenia aceea. Dar, de pus pe panza, asa cum o am in minte, niciodata n-am izbutit, si nici nu ma mai incerc s-o fac. Ar fi trebuit poate s-o fac atunci, pe loc. si... pe negandite
Pe negandite. Un tezaur de invataturi in vorba asta!
Asa e facut Balciul de la Bacau. O panza mare, pe care e aruncat dintr-o data, in icoane puternice, un mare inteles istoric al vietii neamului romanesc din Moldova, o pagina sfasietoare, scrisa de un profet.
Este iarmarocul anual al Bacaului. Pe campia din marginea orasului, in atmosfera incarcata de praf a unei zile de vara, se vede in fund multimea clocotitoare, al carei freamat ne aduce aminte de o alta invalmaseala, tot asa, subt un cer greu ca acesta, sunt ispitit sa zic: de un alt razboi...
Avem in fata trei grupe distincte: in dreapta, o fetica - fata femeii care sta in picioare in preajma ei, c-o junca de vanzare - sade jos, cu vro zece pasari, gaini si rate pe care le targuieste, cantarindu-le-n mana, un ovrei; la capatul din stanga al tabloului e un baietas cu cateva oi - un pui de cioban, care se uita in multime, doar o vedea pe alde taica-so, ca tocmai acum se opri langa marfa lor o caruta c-un cal, un musteriu - un ovrei; la mijloc - samburele tabloului - un taran biruit de nevoi isi vinde vacuta cu vitel - vitelusul e mic, nascut de-o zi, adus in brate pan-aici - unul din cei trei ovrei, caci acolo lucreaza trei, asa-l descanta si-l ameteste cu vorba pe taran, incat el, saracu, sta asa, tehui de cap, are un aer de hipnotizat; desigur, nevasta-i sopteste de la spate: dintr-atata sa nu mai lese; apoi singura - cum sta ganditoare cu mana la gura - pare a-si zice: Da, stiu si eu ce sa mai facem? Uitandu-te la ea, iti vin lacrimi in ochi.
in fund e zarva mare. O lume clocoteste-acolo. si totusi, cata armonie! Ce sentiment proaspat, sustinut de la inceput pan' la sfarsit! Nimic nu joaca, nimic nu te supara. Nici o pata de coloare care sa nu fie organic legata de viata tabloului. Nimic nu lipseste, nimic nu-i de prisos. si nimeni nu pozeaza. Toti si toate sunt de acolo, asa cum sunt in fiecare an la o zi ca aceea. si tabloul iti arata just cat poti lua in cuprinsul unei priviri. Cu cat te uiti, cu atat se adanceste; oameni, vite se deslusesc treptat, si viata, hreamatul, batelistea atator nevoi si patimi, cu harmalaia aceea de ovrei ce umbla forfota dupa afaceri - toate parca vin spre tine, mai aproape, din ce in ce mai aproape. E o atmosfera imbacsita, apasatoare, ceva greu se lasa din cer pe miscarea aceea, pe sufletele de-acolo - nelinistite si unele si altele - tarate, ca-ntr-o lupta surda, misterioasa, in valtoarea targului. si ce admirabila unitate in atata amestec de lume! Arareori stiinta, instinctul, mai bine zis, al gruparii, al ordonarii ritmice, al asezarii pe panza a biruit greutati mai mari. Toate se coordoneaza in acelasi aer, in aceeasi lumina, in acelasi moment, in palpitarea aceleiasi vieti, in toate circula de la un capat la altul al panzei acelasi suflet, unul singur - al multimii. si mereu ne uitam la femeia aceea amarata dindaratul omului cu vaca. Ah, cum ne induioseaza figura aceea sfanta, pe care de-abia o vedem - mai mult o simtim decat o vedem - si, totusi, ce bine o cunoastem!
E o simfonie mareata si zguduitoare pe panza aceea. in largi acorduri triste, loviturile de pensula au gemete de violoncel, uneori bubuituri de toba si strigate de trambiti. Grigorescu - psalmistul tacerii. Cat a trebuit sa-l doara ca sa strige astfel! Un sentiment profund al masurii, un instinct rar de ce trebuie spus tare, de ce trebuie numai soptit, de ce e de subinteles, iata secretul acestei armonii, in atata amestec si zbucium de lume. Secretul care face farmecul tuturor operelor lui.
S-ar putea scrie o carte despre acest tablou. Intr-un lucru asa de complex, artistul a stiut sa ramaie simplu. Deplin stapan si pe arta lui, si pe sufletul lui. Negresit ca orice opera mare se face cu pasiune. Dar e o tarie de pasiune care te duce dincolo de adevar. A sti, a putea sa te opresti exact unde trebuie, iata marea putere in arta, ca si in viata. Puterea aceasta, care adesea ia infatisarea norocului, a avut-o pururea Grigorescu. El n-a fost impiedicat, in libera dezvoltare a facultatilor lui firesti, de traditii academice, ori de cine stie ce alte preocupari straine artei, deci vrajmase artei. Nu si-a cautat originalitatea, care nu vine niciodata la cel care-o cauta. S-a cautat pe el, cand era de douazeci si trei de ani, in padurea de la Fontainebleau, si s-a gasit. S-a gasit acolo, cum s-ar fi gasit in orice alta parte a lumii. Aici! aici! ii soptea dinlauntrul inimii lui acela pe care-l cauta. si el a inteles, si nu s-a ratacit.
Soapta adevarului, simpla, sfanta adevarului soapta! Ce putini o aud!... si tu, care-alergi toata viata pe cai ce nu sunt ale tale, si tu ai putea s-o auzi, caci e in toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul pasilor tai.
Soapta adevarului
Aceasta pagina a fost accesata de 2920 ori.
