Printre dealuri si muscele
de Alexandru Vlahuta
Cu darul lui de a prinde numaidecat linia cea expresiva, de a simti si a da fulgerator caracterul formelor, poezia si nobletea fiecarui lucru, Grigorescu a facut ce-a vrut, ce i-a placut in arta lui. De toate-a facut, cu acelasi sentiment de sinceritate si cu aceeasi stralucitoare verva. Flori, copaci, animale, oameni, case, interioruri, natura moarta, munca roditoare a pacii si grozaviile distrugatoare ale razboiului, tot ce l-a miscat, tot ce-a rasunat mai tare in inima lui s-a prefacut in opera de arta. Toata viata lui, ca printr-o palnie, s-a descarcat prin varful pensulei. Dar ceea ce-a deschis camp mai larg marii lui puteri de a crea, iubirii lui de lumina si de armonie a fost - cum era si natural sa fie - peisajul.
Peisajul propriu-zis a intrat in pictura foarte tarziu. Cei vechi n-au inteles maretia tacutelor privelisti ale naturii decat ca un decor, ca o vasta scena de teatru pentru reprezentarea vietii omenesti. Arbori incremeniti, infipti cu mana pe un teren mort, fara aer si fara orizont, subt un cer siniliu, greu, tare, fara adancime, acesta-i peisajul pe care-l vezi mereu prin muzee, in tablourile istorice, religioase, mitologice, si uneori ca fond decorativ indaratul unui portret, cum e in Gioconda lui Leonardo da Vinci.
De-abia in veacul al XVII-lea, cu pictorii Olandei, cu Ruysda ël si cu Hobbema, peisajul isi capata viata si insemnatatea lui in arta, si multa vreme intarzie pe drum pana sa strabata in Anglia, cu Bonington si Constable, pe la inceputul veacului al XIX-lea. Cum a fost primit? Un anunt staruitor, publicat in gazetele Londrei pe vremea aceea, poftea astfel lumea la expozitia celui mai sincer pictor al Angliei: Galeria de peisaje pictate de Constable se poate vedea gratis in toate zilele. si nimeni nu venea. Ce-avea sa vad-acolo? Iarba si copaci? Dar asta se poate vedea oricand in Hyde-Park... Or crede ce-or vrea de arta mea - zicea pictorul, cu amaraciune - ceea ce stiu e ca-i in adevar a mea. in Franta, Rousseau desfunda drumul si, deodata, ca la un semn asteptat de veacuri, portile artei se deschid largi inaintea adevarului pe care-l aduc in triumf cei mai mari peisagisti ai Frantei si ai lumii
- Falanga de la 1830.
De la acestia a invatat Grigorescu limba. Caci, de spus, avea el ce spune. in atelierul lor - care era vasta padure de la Fontainebleau - a pus pe panza cei dintai arbori si cea dintai brazda de pamant adevarat. Acolo a inteles el ca in arta nu-i nimic fara insemnatate, ca de obicei caracterul esential al unui lucru se ascunde subt un amanunt pe care adesea ochiul unui copil il descopere mai degraba decat privirea iscusita ce pandeste si cauta, cu preocuparea efectului. Acolo s-a dumerit. Puterile care palpitau in el nerabdatoare s-au desfacut deodata, ca mugurii primaverii dupa o ploaie blagoslovita.
Ce-ar fi fost Grigorescu fara scoala de la Fontainebleau? Desigur, tot un pictor mare. scoala da o directie, arata un drum, si pe cei fara aripi ii invata sa mearga. Cei tari zboara. Zboara, in orice caz. scoala, cand e buna, cum a fost cea de la Fontainebleau, ii ajuta sa zboare drept la tinta.
Grigorescu era chemat sa faca peisaje. Sa-si cante tara lui in colori. Iubire de singuratate si de orizonturi largi, un simt instinctiv al pitorescului, o vedere fericita, repede, profunda, insotita de o nazdravana putere de a fixa pe panza, tot asa de repede si de clar, senzatia vizuala a lucrurilor - un suflet curat si simplu, ca si natura in mijlocul careia ii placea asa de mult sa traiasca, adancit in evlavia adevarului care purifica si inalta, toata aceasta viata sonora era pregatita, ca o lira acordata, pentru cantecul pamantului din care s-a ridicat, din care numai spre indeplinirea acestei chemari s-a ridicat.
Cand s-a intors intai de la Barbizon, a ramas uimit de frumusetea, de lumina de sarbatoare a tarii lui. Era ceva asa de proaspat in aer, in cerul albastru si in toate mandrele privelisti ce i se desfasurau inaintea ochilor, ca inima lui de credincios a tresarit ca de-o porunca misterioasa. Drumul lui de aci incolo era lamurit. in cetatea muntilor - pastorul cu turma; in limpezisul campului - carul cu boi. Aceste doua note, asa de profund legate cu trecutul cel mai departat al neamului romanesc, rasar mai in vaza din prodigioasa varietate de subiecte cari constituiesc opera lui Grigorescu. Arca lui.
Boii lui Grigorescu. Are sa se vorbeasca odata, in istoria picturii, de boii acestia. in ce lumina i-a vazut! Cu ce rabdare i-a studiat si cu cata dragoste i-a pus pe panzele lui! Avea, intr-o vara, la Campina, un bou frumos moldovenesc, ii zicea Ghiocel, si, bland, se deprinsese ca venea singur dimineata la pozat , in mijlocul curtii, unde-l aparau de muste doi baieti, ca pe imparatul din povesti; si sta asa frumos, parca stia ce taina mare se petrece-n ceasul acela. Seara, cand pictorul se primbla ganditor, cu mainile la spate, de la un capat la altul al curtii, Ghiocel se tinea dupa el, cu o atingatoare prietenie pentru omul acela bun si tacut.
in primavara anului 1895, in Sala de pictura de la Ateneu - triumful peisajului romanesc. Niciodata ochiul n-a prins intr-o privire atata intindere de pamant. E tara noastra, cu lanurile ei imbelsugate, cu nemarginitele-i sesuri de curand cosite, cu praful drumurilor ei in urma sirului de care, cu oamenii blanzi si boii si mai blanzi ai muncii si ai indurarii seculare, cu cerurile noastre de vis, cu aburii diminetilor de vara, cu limpedea lumina a zilelor de toamna, care parca spala formele naturii - si pretutindeni ceva indefinit, ca o mangaiere divina ce luneca pe lucruri, printre frunzele copacilor si pe pajistea campiilor, ceva miscator si viu ce tremura dincoace si dincolo de formele vazute - sufletul pamantului, palpitarea marii vieti a lumii.
Cu ce face omul acesta farmecul departarilor? si aerul, si fragezimea liniilor, si toata aceasta infatisare proaspata a lucrurilor, lumea aceasta primavaratica pe care el ne-o dezvaluie pentru-ntaia oara? Atata poezie, s-atata adevar in opera lui!
Este oare, cum se crede indeobste, un secret al poeziei si altul al adevarului? Eu cred ca se impreuna undeva in aceeasi raza luminoasa, cum se intalnesc pe aceeasi tulpina ramurile unui copac. Du-te mai in adancul visului tau, poete: in fund, in fund de tot, vei da de camara tainuita inlauntrul careia e vesnica lumina - acolo-i adevarul. De-acolo-i poezia din tablourile lui Grigorescu.
Carele, multimea, inaltimile, padurile, zice Delavrancea, se duc sau se apropie nu numai prin formele lor crescande, ci mai ales prin intensitatea si stingerea cromatica a tonurilor, de la vigoarea din primele planuri si pana la visul aerian din fundul transparent, adeseori misterios, ca o poarta a infinitului. si cum in lume nu e nimic care sa nu fie si banal si poetic, adevarat si in banalitate, adevarat si in partea poetica, era firesc ca cel mai nobil artist al Romaniei sa priveasca realitatea in frumusetea si farmecul ei, in acea lumina care pune in relief caracterele esentiale si in acea miscare care o insufleteste de cea mai intensa poezie.
si ne-a facut sa intelegem ceea ce noi vedeam numai, inaltand cerul, departand muntii, adancind vaile, eterizand zarea, usurand formele in fluiditatea atmosferei, ritmand miscarile, simfonizand colorile.
El a definit sufletul poporului si a glorificat natura patriei.
Peste doi ani, in 1897, pe iarna, o noua expozitie, si mai bogata. intalnim, fireste, multe din vechile noastre cunostinte. Mai intai sunt cele de care pictorul n-a vrut niciodata sa se desparta. Apoi cele care inca nu si-au gasit cumparatorul.
Fiecare din expozitiile lui isi are, pentru numarul 1 al catalogului, un tablou mare. in expozitia trecuta a fost Munca la camp - un tablou decorativ pentru Banca Nationala: subt un cer de iulie, pe un ses intins, reavan inca de roua diminetii, rasare, ca o zana a florilor, taranca tanara, voinica, zvelta, rumana Rodica, ce vine de la fantana cu donita plina pe umar, indaratul ei, in fund, se vad brazdele de iarba cosita de curand, femei la adunat, barbati la rostul stogurilor, boi la tanjeli, toata miscarea, toata larga priveliste a celei mai frumoase dintre muncile campului - stransul, caratul si claditul fanului. Poezia muncii.
De data asta, e tot un peisaj in tabloul cel mare al expozitiei, Printre dealuri si muscele. Un car cu fan coboara pe lunca. Soarele e trecut de amiaza. Omul e tolanit cu fata-n jos, deasupra, pe fan. Boii pasesc domol, clipind din ochi, fluturand din urechi, de raul mustelor. Spinarile lor ciolanoase misca pete de argint in bataia soarelui. Jos, pe pamant, sub picioarele lor si sub rotile carului, umbra se tese si se distrama. in fund, coama traganata a muscelelor mijeste in adancimea zarilor. Pe cer s-aduna fuioare de nori, ce izvorasc de pretutindeni. in vazduh e o pace dulce, care-ndeamna la somn.
Aproape in toate panzele lui Grigorescu e linistea aceasta odihnitoare. Boii lui merg in voie. Rar ii injuga la greu; s-atunci, ca sa nu-i speteasca, nu-i pune niciodata sa traga la deal. in Caratul lemnelor, in Carausii cu sare, boii se proptesc in jug, oprind in coarne, stransi de la solduri ca de-o greutate ce da peste ei. Numai in Aratura de primavara ii ingenunche aproape, pe brazda; acolo, si in acel strasnic Drum din greu, ce aminteste, in opintirea boilor si in strigatul carausului, Carele cu provizii din razboiul de la 1877. E tot asa, un cer de plumb s-o vreme de ploaie, si boii luneca pe pamantul clisos, si spinarile lor intinse par otgoane ce stau sa se rupa. si tot asa, un sentiment de neliniste, o infiorare in aer, apasarea unei griji, ce nu stii de unde vine.
in aceasta expozitie Grigorescu parca-nadins ar fi vrut sa dea boului insemnatatea istorica pe care o are in viata noastra de plugari. Din 236 de panze, 63 sunt inchinate boului. La deal cu desert, la vale cu-ncarcat, Spre Telega, sau Pe valea Doftanei, Spre balci, sau in luminis de padure, in Caratul porumbului, sau in Plug pe coasta e acelasi muncitor supus, acelasi bun tovaras la greu, in a carui putere ascultatoare graiul poporului nostru gaseste adesea icoane si asemanari de un duios pitoresc: Bou cazut pe brazda... despre un om care a dat vietii, cu bunatate si cu iubire, toate puterile lui; sau Limba boului e lunga, da' nu poate vorbi' despre tacerea indurarii.
Harnicie robusta si linistita, munca rabdatoare, fara un sfarsit hotarat, fara tanguire si fara gand de rasplata, munca privita ca functiune a vietii, si ca frumusete a vietii, iata ce infatiseaza, cu o extraordinara tarie de adevar, boul lui Grigorescu.
S-ar zice ca omul, in mijlocul creatiunii, in vastul ei amestec de forme si de simboluri, se cauta pururea pe el. isi cauta intregirea fiintei lui. Artistii mari, in inima si subt ochiul carora toate se maresc, si se lamuresc, au darul de a se gasi numaidecat, de a-si descoperi firea lor adevarata, patria lor sufleteasca in formele originale, naturale ale vietii. De aceea se si simt ei asa de straini in lumea celorlalte forme. Lui Grigorescu i-a vorbit boul prin blandetea privirii, prin incordarea tacuta si fara preget a tuturor puterilor lui la o munca ce n-asteapta nici o rasplata, cum i-a vorbit mesteacanul prin delicatetea fapturii, prin dragostea lui de lumina, prin eleganta tulpinii, asa de alba si de curata, cu ramurele fine ce-si tremura frunza la cea mai lina adiere de vant, cum i-au vorbit apusurile de soare prin misterul umbrei si adanca lor melancolie, primavara prin fragezimea florilor, si toamna prin mareata simfonie a colorilor ei. Cu siguranta ca e ceva din viata lui, din simplitatea firii lui, din amintirile copilariei lui, pana si in casa pe care-o vedem adesea in tablourile lui, in casuta aceea de tara cu pridvor deschis in fata, tacuta, aproape ascunsa sub strasina ei lata, cu nu stiu ce aer batranesc in ferestruiele ei mici, visatoare, dulci ochi osteniti de ganduri. A facut s-o casa mare boiereasca din bunele vremi de demult - pustie insa, fara usi, fara ferestre, cu balcoanele rupte si coperisul spart, cu balarii crescute printre lespezile de piatra de la scara - palatul bufnitelor, trista ruina din marginea orasului Piatra-Neamt. si ce frumos cer albastru, asa de senin, deasupra acelei darapanaturi! A facut-o cu inima plina de jale. El vedea in paragina aceea sfarsitul unei lumi. si, fara sa-si dea seama, in pitorescul unei ruini, pe care-o inalta la valoarea unui simbol, isi exprima propria lui melancolie.
Expozitia se inchide, c-o vanzare de 58 de bucati, asa ca aproape trei sferturi din tablouri se-ntorc in atelier. in presa noastra se vorbeste foarte putin despre miscarea artistica la noi, si mai putin despre pictura. Expozitiile lui Grigorescu in tacere se deschid, in tacere se inchid. Critici de arta nu avem inca. Rar, cate un admirator mai entuziast simte nevoia de a-si spune-n gura mare impresiile lui. si acesta, daca e prieten cu pictorul, e foarte stanjenit in libertatea lui de a spune tot binele pe care-l crede. Nu din obisnuita falsa modestie - asemenea oameni nu au nimic fals in ei - mai degraba din mandrie, si desigur din convingerea ce si-a facut-o despre desartaciunea vorbelor, sufletul lui delicat se simte jignit de taria unei laude ca de-o brutalitate. Pe prietenii care, totusi, isi strigau uneori, aproape fara voie, admiratia lor, ii dojeneste cu bunatate si-i roaga sa creada ca, in adevar, nu-i face placere sa se vorbeasca de el - in nici un fel.
Lasati, dragii mei, dupa ce-oi muri, veti spune ce-ti vrea...
Printre dealuri si muscele
Aceasta pagina a fost accesata de 3234 ori.
