In tara
de Alexandru Vlahuta
Isi ia o parte din lucruri, lasa restul in seama unui prieten, si pleaca. Ciudat, ce schimbata-i pare lumea de cand n-a mai iesit din padurea lui!
Vine prin Galitia. Ce nerabdator trebuie sa fie de a-si revedea tara lui, de care nu-l mai desparte acum decat o zi de drum! si iata ca multimea de note interesante ce-l impresoara de pretutindeni, pitorescul acelei paragini de lume, in fata careia ochii lui nelinistiti se aprind ca de farmecul unei descoperiri, il fac sa-si intrerupa calatoria pentru cateva zile. Se opreste la Lemberg. il opresc strazile vechi, tacute, triste, ca orice inceput de moarte, hanurile mari adormite sub greu coperis de olane, si mai cu seama evreii aceia asa de caracteristici din biata Galitie, de la izvorul evreilor nostri, unde s-a pastrat, in toata primitiva habotnicie a neamului, adevaratul tip al rasei. De aici sunt primele lui studii de evrei: telali, carciumari, zarafi, belferi - fiecare, in miscarea si cu expresia lui particulara infatisandu-ti portretul general al rasei, care te priveste, din umbra vremilor biblice, prin ochii aceia intredeschisi, atenti, sclipitori, ochi ce nu dorm - indaratul carora simti sufletul ingrijat, incordat, al neamului imbatranit, pururea in lupta cu tineretea celorlalte neamuri. Cu ce cautatura strabatatoare, profund serioasa, se uita el la pictor! Dar si pictorul, cu ce intuitie si cu cata putere de sinteza vede si recheama toata stravechea semintie a lui Israel in privirea unui biet vanzator de mere murate de pe ulitele Lembergului! Multe se vor discuta pana sa-si ia locul lor printre lucrurile pe care obisnuim sa le numim eterne. Ceea ce se va aseza insa fara nici o discutie alaturi de tot ce mana omeneasca a creat mai viu si mai profund adevarat pe lume va fi Ovreiul lui Grigorescu. in toata istoria artei de a exprima vieata prin linii si prin colori nu cunosc un alt pictor care sa fi vazut mai adanc, in figura unui evreu, caracterul tipic al rasei si sa-l fi infatisat mai puternic sub specie aeterni. in strainatate, e cunoscut mai mult Ovreiul cu gasca, expus pentru intaia oara in Salonul picturii franceze din primavara anului 1880, si apoi in expozitia pe care a facut-o Grigorescu mai tarziu (1887) la Paris, in Boulevard des Italiens , si despre care presa de atunci vorbeste ca de un adevarat eveniment in lumea artistica. Nici vorba ca e o bucata extraordinar de puternica acest cetatean roman in perspectiva, cum il numeste pictorul, care pentru a-si insufleti modelul, pentru a-i aprinde in ochi scanteia semitica, ii povestea mereu anecdote palpitante despre ametitorul joc al milioanelor in tara dolarilor. Un tip urat de evreu, de o uratenie brutala, respingatoare, cu parul si barba nepieptanate, cu gura mare, jimbata, cu nasul bobosat si cu acei ochi bolnavi ai rasei, ochi mici, spalaciti, fara gene, cu pleoapele rosii, umflate; in mana stanga tine o hartie, cererea de impamantenire, pe care se vede scris: Domnule Presedinte, Domnilor Deputati... cu dreapta strange lacom o gasca -ploconul gheseftului - si nu stiu ce expresie de rapacitate cu cele cinci degete raschirat ingropate in puful alb si moale de pe pieptul gastei, care sufere - te-astepti parca s-o vezi sarind deodata jos, scuturandu-si aripele si strigand de bucurie c-a scapat. Figura evreului e insufletita de-o lumina dinlauntru - lumina inspiratiei... fulgerarea unui gand care vine mai departe si bate mai departe decat farama lui de vieata - veriga si ea din lantul cel mare si sfant. Toti evreii, de la telalul din Harlau pana la Rotschild, sunt acolo.
E o pictura viguroasa, de o strasnica verva, - si fara indoiala ca-si merita celebritatea de care se bucura. Dar cu cat e mai sintetic vazut, si in acelasi timp mai adanc si mai nobil tratat, acel tip de evreu din Moldova care e la Pinacoteca, - Ovreiul cu caftan, - si mai ales celalalt evreu, din Pinacoteca, intitulat Un habotnic din Galitia care de mare nevoie, si numai biruit de pofta banului, trebuie sa se fi induplecat sa pozeze pictorului!... Atata ura stapanita e in ochii aceia incruntati, catand chioras la golul care-l fixeaza, si atata grija in toata figura aceea hotarata, concentrata, de o infioratoare seriozitate dramatica - ai zice o lupta crancena, interminabila: intre doua rase care se urasc de moarte, adanc exprimata in misterioasa privire a unui portret.
intr-o dimineata, pe cand pictorul schita zorit invalmasagul targului saptamanal din marginea Lembergului, unul din evreii ce se inghesuiau in spatele lui sa vada ce face, alerga repede la politie si spuse c-a venit un spion, care ia planul orasului...
A doua zi, Grigorescu deschidea ochii pe mandrele dealuri ale Moldovei.
Acum vede el ce rai dumnezeiesc e tara lui! Strabate valea Siretului, oprindu-se mereu, privind in toate partile cu uimire, cu lacrimi de iubire in ochi, caci toate-i surad, toate-l cunosc si toate-l cheama duios - ape si dealuri, paduri si sesuri, oameni si lucruri - toate-l striga pe nume. O adanca, fecunda prietenie se lamureste intre sufletul lui si natura tarii lui.
Se poate zice ca de pe atunci incepe Grigorescu sa hotarniceasca pamantul si cerul patriei lui. Da, si cerul.
Un deosebit farmec si nu stiu ce nota de batraneasca cinste si cuviinta gaseste el in satele Moldovei, in tacutele sate ale Moldovei, cu bordeie smerite, cu tarani blanzi care pasesc usor si vorbesc incet, cu strambe cosere de nuiele, cu vechea bisericuta de pe deal si cu toata pacea sfanta care invaluie cuibuletele acelea de viata cuminte, plina de indurare si de evlavie. il urmareste si aci, mai ales prin targuri, acelasi evreu, de care credea ca l-a despartit hotarul Galitiei. si mereu se opreste sa fixeze cu creionul pe-o foaie de carnet o noua privire caracteristica a micului ochi siret intredeschis, pe care din ce in ce il cunoaste mai bine. Drumul lui e o pretioasa recolta de studii. Note si schite prinse din fuga, din fuga vietii lui pururea grabite: ratise la drum, chervane, vite la adapat, balciuri, tigani cu satra, o cumpana de fantana intrun fund de zare, un calaret pe coama unui deal, o geana de lumina in spatele unui huceag, si-n toate, din ce in ce mai lamurit, simte aerul, lumina, sufletul tarii lui.
Acum e pregatit. Taine pe care de-abia le banuia, una din alta incep sa i se deschida. La Bucuresti se infatiseaza iar Ministerului de Culte si cere un loc de profesor la scoala de bele-arte.
Multe se schimbase-n tara in acesti trei ani din urma: domnitor nou, legi si asezari noua, ministri noi, numai raspunsul fu pentru Grigorescu acelasi: Nu-i nici un loc vacant.
Daca nu-i, nu trebuie. isi ia panze si colori si pleaca in tara. Caldarusanii, Targovistea, Campulung si Rucarul sunt cele patru popasuri mai insemnate ale acestei rodnice campanii. La Caldarusani isi revede Izvorul tamaduirii, care impodobeste tavanul aghesmatarului de langa biserica - o icoana din copilarie. si, ca si cum ar fi vrut sa-si arate siesi cat drum a facut de-atunci, in dupa pranzul unei zile senine de pe la sfarsitul lui iuliu, isi pregateste paleta si, pana sa scapete soarele spre asfintit, vesniceste pe panza scara de la arhondaric: jos, curtea manastirii, cu ierbulita ei uscata, de un verde-prafuit; dintr-o margine mijeste, ca o suvita de fum, tramba cararii. in mijloc, acoperind tot largul tabloului, se desface, in linii de o mareata simplitate, intrarea arhondaricului; in stanga, din capatul cararii, se ridica, pe langa zidul alb, o scara dreapta de lemn, care da intr-un larg pridvor deschis si scos mai afara din masivul cladirii, deasupra stramosescului garlici de pivnita, care in vechea noastra arhitectura era o nota asa de frumoasa si de caracteristica sub ceardacul primitor al casei; un calugar se urca-ncet pe scara; sus, pe pazia pridvorului, razemat cu spatele de stalp, un alt calugar tanar sta si citeste intr-o carte mare, pe care-o tine deschisa pe genunchi. in paretele din fund, inecat in umbra, se vad printre stalpii ceardacului usile arhondaricu
lui; o lumina calda, din ce in ce mai potolita, se inalta din spatele cladirii, nu vedem soarele, dar il simtim ca e acolo, arzand ca un foc mare in dosul manastirii, il simtim in aerul dogorit, in rumenirea coperisului infierbantat si a cosului din stanga, pe care bat piezis razele soarelui, cu un tremur de flacara. Umbra creste. De prin boltile tacute, din fundul cerdacului, de pe sub strasini parca vezi cum izvorasc undele-nserarii si se imprastie in pale cenusii pe albul paretilor. Din ce in ce mai intunecat se deseneaza pe adancul luminos al cerului acoperisul manastirii, care de la stanga spre dreapta coboara frumos intr-o gama de linii ritmice. Deasupra, aer care vibreaza, nemarginire fara coloare, o dumnezeiasca impacare intre umbra care se cerne de sus si lumina ce, tot mai slaba, se inalta de jos. si toata cladirea parca se pregateste de somn, invaluita, ca-n farmecul unei povesti, in acel suflet misterios al lucrurilor, pe care nici unul din marii constructori cu pensula nu l-a inteles mai bine ca Grigorescu.
O pictura sobra, linistita, puternica, plina de religie, patrunsa de atmosfera sfanta in care a vazut lumina. Jos, in stanga, langa iscalitura, pictorul a insemnat si data: 1867. Ceea ce nu facea de obicei.
Un ochi nou se deschidea in lumea formelor de aci inainte. Din acelasi timp si de aceeasi viguroasa factura sunt: Baratia de la Campu-Lung, cu zarva si clocoteala unei zile de targ; Vatra de la Rucar, cu o liniste de biserica inlauntrul saracacioasei casute de tara, unde nevasta, asteptandu-si omul de la munca, sta langa vatra si-si adoarme copilul; Ciobanul, cu sarica dacica pana in pamant, ce-i da nu stiu ce aer de urias al muntilor... si tot de pe atunci e si acel interior de satra, invaluit intr-o lumina tainica, facuta din umbra, ca in tablourile lui Rembrandt: in fund, sub cortul afumat, batranul zice din scripca un cantec de jale; inaintea lui, o tiganca tanara, culcata cu fata in jos, cu spinarea goala, arsa de soarele zilelor de secere, cu talpile picioarelor albe de praful drumului fara sfarsit al pribegiei; in stanga, danciul in pielea goala, cu bratele inlantuite peste genunchii ridicati pana in dreptul barbiei; el, foarte atent, asculta cu gandul de a invata; ea tanjeste de dor: fara sa-i vedem fata, simtim ca asculta si viseaza. E ceva antic in atitudinea ei nostalgica, in felul cum isi tine fata ingropata in moliciunea bratului, in panza aceea alba - un alb din draperiile vechilor tablouri flamande - aruncata frumos peste soldurile ei mari si puternice. in toate e un sentiment de melancolie care te cucereste
- parca si borfele lor, asa de cald si de armonios colorate, iau parte la cantecul batranului.
Din acelasi an, din aceeasi vara chiar, e Batrana de la Chailly. Cu totul alt subiect, alta tara, alta lumina. si cum se vede ca e acelasi fel de a intelege sufletul formelor, si acelasi fel de a-l exprima! E o zi calda, intr-o gradina; rufe albe intinse pe franghie la soare, jos o balie rezemata de zid; pe prispa de pamant de langa scara sta o batranica legata la cap turceste, sta frumos la soare, si coase, carpeste; cum isi tine ochii plecati pe lucru, inclinarea capului aduna sub barbie aceleasi piei zbarcite ca si la batranul din cort. Aceeasi expresie de melancolie pe fata, acelasi suspin dupa cele duse pentru totdeauna; aceeasi batranete gandind aceleasi ganduri, aceeasi mana uscata incordand, pe ac sau pe arcus, aceleasi degete ciolanoase. in umbra, sau in soare - acelasi asfintit sufletesc.
Neastamparat si neobosit, prins ca intr-un vartej ametitor in multimea de frumuseti ispititoare ce-l strigau de pretutindeni, pururi cu sufletul la panda, ca un vanator patimas, pururi in comunicare cu natura, care din ce in ce i se arata mai prietena, absorbit la fiecare pas de lucrul lui, de tainele artei lui, Grigorescu nici n-a stiut cum a trecut vremea. Toata vara, si toamna pana tarziu - caci sunt nespus de frumoase toamnele noastre - i s-a parut o primblare intr-un camp de flori. si-a facut un buchet mare din cele mai alese flori ale tarii lui si, luandu-l cu el, s-a intors iar in Franta.
Nu m-am mai dus la Barbizon, imi povestea odata pictorul, c-o umbra de melancolie. incepuse sa-mi fie draga una din fetele lui Millet si - cine stie? - poate ca... nici eu nu i-as fi fost indiferent daca mai ramaneam pe-acolo. Dar ma gandeam ca ea e fata unui artist mare, ca eu n-am inca nici un rost pe lume, ca nu se stie daca-l voi avea vreodata, si-mi ziceam c-ar fi o fapta de om necinstit s-o fac si pe ea sa indure nevoile si pacatele mele. M-am vindecat muncind. Ea n-a stiut niciodata c-am iubit-o, si nimeni n-a banuit ce-a fost in inima mea.
De data asta se aseza la Marlotte, aproape de Barbizon. Peisaje, boi si vitei, flori, portrete, muncitori si ciobani... femei nevoiase ce de-abia pasesc sub sarcina de iarba, pe care-o asteapta flamande lighioanele de-acasa, atatea si-atatea subiecte din lumea celor simpli si buni trec in fuga pe panzele lui - zic trec, pentru ca foarte rar e multumit de ceea ce face. Sunt panze care ar putea sa povesteasca amintiri pline de interes despre feluritele tablouri ce au lunecat pe ele. Aceeasi neliniste, aceeasi cautare pasionata a celui mai mare inteles in cel mai mic semn, aceeasi munca de dimineata pana seara. Cand se asternea pe lucru, nu mai stia de nimic. Nici osteneala, nici foame, nici frig - era cu totul absorbit de marea taina pe care i-o soptea natura. in una din aceste zile de adanca uitare in rugaciunea muncii n-a bagat de seama ca vremea se racoreste - era o zi umeda de toamna - l-a patruns raceala, si cand s-a sculat de la lucru, a simtit ca-l tine un junghi in spate. Dar ce vrea sa stie tineretea si arta, mai ales - o tinerete si ea - de astfel de lucruri?...
In tara
Aceasta pagina a fost accesata de 2784 ori.
