In larg ...
de Alexandru Vlahuta
Marii artisti ai lumii alcatuiesc intre ei ca un fel de familie a lor, nobila, mandra, solidara, ingradita in aristocratia caracterelor ei de rasa aparte. Membrii ei se cunosc, se inteleg, isi vorbesc unii altora, in limba lor, peste oricata intindere de timp si de pamant i-ar desparti: cei dinainte povatuind, destainuind; cei din urma admirand, intreband... Unul din membrii acestei familii, si nu dintre cei mai putin insemnati, e Grigorescu. Lucrul acesta se va vedea lamurit si se va recunoaste pretutindeni odata s-odata, cand personalitatea lui, infatisata prin cele mai puternice panze, adunate la un loc, va fi descoperita marelui public din Apus. Avand note de asemanare cu cele mai alese dintre glorioasele lui rude, intruneste, in vasta lui opera, toate marile insusiri ale rasei, de la naivitatea lui Perugini si fragezimea lui Botticelli, pana la adancimea de vedere si concentrarea de viata a lui Leonardo da Vinci, de la naturaletea robusta, grava a lui Millet, pana la eleganta, adesea feminina, a lui Corot - din tot ce-i sanatate, lumina si farmec in arta s-a impartasit opera lui, asa de variata! Avea in el, ramaind pururea el, toate insusirile de capetenie ale maistrilor, de la observatia linistita si factura cinstit migaloasa a olandejilor, pana la verva larga, fulgeratoare, pururea izvorata din sentimentul just al adevarului si din profunda iubire de natura a marilor peisagisti francezi, in mijlocul si sub binecuvantarea carora se poate zice ca a deschis ochii in arta, si care au insemnat in istoria picturii universale o epoca a lor, cu numele de scoala de la Fontainebleau.
De acestia, de opera lor datatoare de indemnuri si de puteri proaspete i se facuse dor lui Grigorescu, si, cum isi inchide expozitia, zboara iar in strainatate. Prefaceri mari si de necrezut se petrecuse in Apus in acesti din urma trei ani. Le stia el pictorul, cat se poate sti de departe, caci urmarise, cu inima dureros ingrijata, ca de soarta propriei lui tari, ingrozitoarele peripetii ale razboiului de la 1870. Dezolarea era mult mai adanca de cum si-o inchipuia. in Franta nu-si mai gaseste lumea lui. Nu mai sunt pictori la Fontainebleau. Arta e in doliu. La Barbizon, ca niste lei batrani ce de-abia mai clipesc din ochi, apun, in umbra care invaluie gloria Frantei, cei din urma preoti - pastratori sfintelor taine ale artei lor. Cu viata lor se stinge o religie. Un amestec de jale si de revolta e in sufletul curat al acestui credincios. La Paris, fostii lui camarazi au ajuns pictorii saloanelor mondene, ei fabrica lucruri de sic, pentru vanzare, tablouri de moda si portrete pentru americani. Boemii de ieri, care umblau in bluza de uvrier si munceau cu pasiune de dimineata pana seara, acum sunt bogati, au ateliere in Parc Monceaux, echipaje, lachei in livrea, zile de receptie... Nu, nu, simplul, salbatecul Grigorescu nu-si mai cunoaste in sclivisitii acestia pe bunii lui tovarasi de visuri cinstite, de straduinti si de glume din padurea Fontainebleau.
Pleaca in Italia. Acolo isi insenineaza sufletul la marea, curata, cucernica arta a Renasterii. Se inchina lui Giotto si lui Botticelli. Admira pe Leonardo da Vinci si pe MichelAngelo. intelege de ce-s asa de mandri, in tara aceea a soarelui si a iubirii, pana si farnientii care, solemni in zdrentele lor pline de pitoresc, au priviri si atitudini de regi. La Neapoli tremura de frig. Pompei il umple de melancolie. Pleaca la Atena, in calea primaverii intarziate. Vede Partenonul, impunator si trist, arta divina, opera zeilor, batjocorita de furia distrugatoare a doua religii, si, ca si cum din insusi sufletul lui s-ar fi rupt ceva - un sprijin, o credinta scumpa
-, simte, pentru intaia oara, uratul, desertul, minciuna si zadarnicia vietii omenesti.
La Constantinopol, pictura in strada nefiind ingaduita, isi petrece zilele mai mult in Bazar, cautand, in farmaturile vechilor podoabe, sufletul trecutului, adanca iubire de frumos si nobila distinctie a gustului, pe care parca l-au dus cu ei in mormant oamenii de odinioara. Un vas persan, o pereche
de sandali incrustati cu sidef, un petec de stofa brodata cu fir, stralucitoare, de un albastru de cer, o arma sculptata, un covor pe care vremea a topit colorile ca intr-un tablou... in fiecare zi cumpara cate ceva. Singura pasiune care l-ar fi ruinat, oricat de bogat ar fi fost!
Si iar la drum. Simte nevoia de a se asterne pe lucru undeva, departe, in liniste, intr-o atmosfera de cinste si de bunatate, unde sufletul oamenilor, aspectul lucrurilor, lumina, cerul - toate sa-i fie prieteni. A umblat, a cautat si-a gasit. A gasit in Bretania, oraselul Vitr é, vechi, tacut, cu casele lui inalte ce parca dorm in lumina cenusie a ulitilor strambe si inguste; fara fabrici, fara cazarmi, fara bogatii de exploatat, retras din calea brutalei salbatacii moderne, care se cheama civilizatie, acest mic N ürenberg al Frantei a fost singurul coltisor de lume in care sufletul delicat al lui Grigorescu n-a avut nici-o clipa de nemultumire. si cu ce drag a lucrat acolo!
Zile senine, sfinte si cu adevarat neuitate, zile de visuri fecunde si de binecuvantata munca... Ele au adus o nota de o stralucitoare noutate si, desigur, una din cele mai puternice pagini in opera lui Grigorescu.
Intr-o lumina potolita, sub un cer de un albastru-inchis, vezi adancindu-se strazi linistite intre vechi zidiri medievale, inalte, dese, cu balcoane grele, cu repezi coperisuri de tigla, ale caror linii ritmice iti dau nu stiu ce impresie de game, de triluri; rar cate un trecator, cate o batrana in usa unei pravalii, ori vreo caruta de gunoi trasa de marele cal normand iti arata ca orasul acela e locuit; uneori, din fund, dintr-un zid intunecat, o ferestruie se uita trist in gol ca un ochi posomorat din alte vremi. Cate o privire de la soare lumineaza un coltisor de perete, aprinde un zambet de tinerete pe figura unei batrane ce coase in usa, infierbanta o muche de coperis, pune un fulger pe braul unui cos, sau imbraca in aur si pietre scumpe o copilita cu bonetica alba si pieptaras verzui, ce coboara ganditoare cu ulciorul la fantana. si toate lucrurile de-acolo, asa de nobile in simplitatea lor, scaldate in lumina aceea locala de un cenusiu catifelat, cu scanteieri de argint, au intre ele un vadit aer de familie. Se cunoaste numaidecat ca sunt din aceeasi localitate si ca au fost vazute cu ochiul aceleiasi dispozitii sufletesti. in toate e o poezie linistita, cinstita, intima, o dulce batranete ce parca sopteste basme in acea atmosfera de melancolie a lucrurilor de demult.
Tarziu, incoace, la o expozitie din sala Ateneului, erau grupate pe un singur carton mare vreo zece bucati din a doua calatorie pe care a facut-o in Bretania pe la 1881: o biserica, un colt de strada, o fetica pe drum impletind la ciorap, o poarta, un cersitor... in catalog erau puse la un loc: Vitrlei 14.000 . Stam cu catalogul in mana si ma uitam in fund, pe-o ulicioara de acelea intunecoase, cum cobora incet un cal inhamat la o caruta... Pictorul vine spre mine zambind:
- Probabil te intrebi de ce le-am pus asa scumpe?... Nu le vand. imi amintesc zile destul de frumoase lucrisoarele astea. Si ce oameni de treaba erau acolo!...
In larg ...
Aceasta pagina a fost accesata de 2492 ori.
