Urmasii lui Mircea. Vlad Tepes
de Alexandru Vlahuta
Pe cat a fost Mircea de mare prin intelepciunea si prin vitejia lui, pe cat a fost el de puternic ca domn si ca ostas, pe atat a fost el de puternic ca domn si ca ostas, - pe atat sunt de slabi si de netrebnici feciorii si nepotii lui, care, nevazand in domnie decat farmecul desertaciuni, sunt, fara sa-si dea seama, cei mai rai si mai stricatori vrajmasi al tarii s-ai neamului lor. Ocrotiti unii de unguri, altii de turci, ei rup in doua si boierimea si oastea tarii sfarma vechile datini care-ngradeau dintru inceput randul la domnie, si, orbecaind, cu mainile manjite de sange fratesc, trec prin vremile acelea tulburi, aci tarandu-se, aci asmutiti, imbranciti mai mult de viclenia altora decat de patimile lor, spre o biata coroana care, de cele mai multe ori, cade in cap cu tot.
Mihail, singurul fiu bun si legiuit al lui Mircea, caruia multa vreme ii statuse ajutor la carma tarii, dupa doi ani de domnie, cu tot sprijinul pe care-l capata de la unguri, este rasturnat si ucis de varul sau Dan al II-lea, fiul viteazului Dan, care-a largit cu spada hotarul tarii de partea cealalta a Dunarii, unde l-am vazut cazand in lupta cu sisman, tarul bulgarilor. Acest Dan al II-lea ia domnia cu ajutorul turcilor, si cearca mai tarziu s-o apere cu ajutorul ungurilor impotriva fratelui sau Radu cel Chel (Prasnaglava), ocrotit si el de turci. Sceptrul tarii trece de la unul la altul, pana cand se ridica iar Vlad, poreclit Dracul, fiul cel din flori al lui Mircea si, cu sprijinul imparatiei Bizantine s-al boierilor nemultumiti, in anul 1430, rapuind pe Dan si pe Radu, pe cei doi care se certau, dobandeste el domnia cea impresurata de-atatea primejdii. Iar dedesubtul acestor nenoricite schimbari de domn, care n-au fost niciodata spre bucuria oamenilor cuminti, tara isi vede hotarele ingustate, lanurile pustiite, oastea ticalosita, sfetnici si fruntasii dezbinati inde ei, norodul din ce in ce mai asuprit si mai stramtorat. Ca asupra lui apasa toate nevoile. El trebuie sa poarte cheltuiala si cea de bani, si cea de sange a tuturor luptelor acestora. El trebuie sa plateasca turcilor birul, careacum se ridica la zece mii de galbeni pe an, si peste asta sa mai dea si cinci sute de copii intr-ales pentru oastea ienicerilor, - cel mai salbatic, cel mai greu si mai dureros tribut la care-a putut fi vrodata supus in popor. De la domn nici o milostivire, de la biserica nici o mangaiere. Preotii bulgari si sarbi, alungati incoace de prigonirile turcilor, impaneaza altarele noastre. Din Ungraria catolica vin carduri de calugari minoriti, si sub ocrotirea domnului, care nu mai stie nici el cui sa-si plece capul, cutriera tara, bombanind rugaciuni intr-o limba pe care romanii o inteleg aproape tot asa de putin ca si pe cea bulgareasca. intre domn si tara nu mai e nici o legatura. Mandra, puternica gospodarie a lui Mircea, parasita in voia intamplarilor, se clatina in cumpana pieirei, ca o corabie fara carma in izbelistea valurilor.
Ca sa-i pastreze domnia, Vlad inchina tara ungurilor, iar peste cinci ani se duce smerit la turci, jura credinta sultanului Amurat al II-lea, si cand acesta, puind temei pe vorba lui, vine cu oaste impotriva ungurilor, Vlad iar se razgandeste, si, cu chip ca-l scoate in Transilvania, il vara prin niste coclauri incalcite si prapastioase, de unde Sultanul e nevoit sa se-ntoarca fara nici o isprava, cu vremea pierduta, cu oastea trudita in desert. Iata cum intelege a-si pazi domnia urmasul lui Mircea. si cu toate astea toti ungurii il rastoarna si tot la turci gaseste ajutor spre a-si lua coroana pusa de Ioan Corvin de Huniade pe fruntea rudei si ocrotitorului sau Dan al II-lea, fiul lui Dan al III-lea. Acest Ioan Corvin de Huniade, roman neaos din Banat, luptand sub steagul regelui Vladislav, ajunge, prin vitejia si destoinicia lui, cel mai mare povatuitor de osti al ungurilor, si cel mai de temut vrajmas al turcilor.
in toamna anului 1444 izbucnind iarasi in razboi intre crestini si musulmani, Vlad trebuie sa ia fatis o hotarare. Cearca mai intai sa-ncredinteze pe unguri ca n-au destula oaste pentru a se putea masura cu turcii, si ca merg la o infrangere vadita. Corvin zice ca vorbeste-n el vataful sultanului, nu domnul romanilor. Vlad scoate sabia sa-l loveasca. Apoi, ca s-arate ca intr-adevar tine cu Vladislav, ii da si el patru mii de calareti sub cel mai viteaz dintre fiii sai. Dar spusele lui se izbandesc. Cele doua puteri se intalnesc la Varna si turci ies biruitori. insusi regele Vladislav cade pe campul de lupta. Calaretii lui Vlad prada corturile regesti si se fac nevazuti. Ioan Huniade de abia scapa cu putini ostasi. La trecerea lui prin Valahia, Vlad Dracul, ca sa-si rasbune, il prinde si-l inchide. Dar cand vede ca ungurii ameninta sa-i calce tara, ii da drumul, si, ca sa-l imbuneze, il incarca cu daruri si-l duce cu alai pana la Brasov. Sunt pana cele din urma zvarcoliri ale acestei domnii zbuciumate. Peste un an Ioan Huniade vine cu Dan al III-lea, de partea caruia se dau acum toti boierii si toata ticalosita oaste ce mai ramasese tarii. Vlad Dracul e ucis la Targoviste impreuna cu fiul sau Mircea. Raman insa de la el doi fii: Vlad tepes si Radu cel Frumos.
Sta la domnie zece ani, cu sprijinul ungurilor, neamul Danestilor. in neamul lor se pastra vita cea curata a Basarabestilor; caci Draculestii, scoboratori din Mircea prin fiul cel din flori, erau sange amestecat.
Dar nici in Dan al III-lea, nici in Vladislav feciorul si urmasii lui, nu se vesteste domnul ce-l asteptat. si-n ce cumplita involburare de vremi traiesc piticii si nevolnicii acestia! Tot Rasaritul Europei e in flacari. Turcii sub viteazul Mohamed al II-lea ajung in culmea puterii lor. Crestinii mai fac o incercare de a-i rapune. inca o data rosesc cu sangele lor pamantul acela de dureroasa aducere-aminte din Campul Mierlei. Cei opt mii de ostasi ai lui Dan leapada armele si trec la turci. Nu-i cea dintai miselie a lor, e insa cea din urma: Sultanul, pentru a da cu ei o pilda strasnica, pune de-i omoara pe toti, in fata ostirii lui inmarmurite. Crestinii sunt biruiti si de asta data (1448).
Peste cinci ani trufasul Mohamed al II-lea intra calare in biserica Sfintei Sofia din Constantinopol si, stergandu-si de perdeaua altarului hangerul ud de sangele celor din urma aparatori ai imparatiei Bizantene, aseaza semiluna-n locul crucii batjocorite. Podoabele palatelor, cartile scumpe, tablouri, statui, munca si stralucirea atator randuri de vieti, tot ce s-a agonisit cu atata grija din stradania atator sute de ani, toata lamura aceea de bogatii si minuni cum n-au mai fost si n-au sa se mai vada, toate se fac pulbere si scrum in cateva ceasuri de salbatacie.
Surparea lumii acesteia umple de uimire si de groaza sufletele crestinilor. incep multi sa creada ca Dumnezeu si-a intors fata de la ei. De pretutindeni pare ca se-ntuneca, s-un vant de nebunie sufla peste viata popoarelor.
Pe fundul acesta de noapte si de vijelie se arata figura posomorata a lui Vlad al IV-lea, tepes, pe care tot mana cea puternica al lui Ioan Corvin il ajuta sa se faca domn. si iarasi, dupa randuiala vremii, cel care vine taie capul celui care trebuie sa plece. De-acum boierii Danestilor iau drumul pribegiei, la masa parasita de ei s-aseaza hemesiti oamenii Draculestilor.
Se doarme insa cam rau in curtile Targovistei. S-aud soapte prin ungherele intunecoase, gemete vin din adancurile tainitelor, umbre nedeslusite luneca pe langa ziduri si-n toata noaptea canta cucuvaia sub streasina iatacului domnesc. Iar cruntul voievod care-a pasit la tron peste lesul lui Vladislav, cugeta ca n-a pierit samanta poftitorilor de domnie, ca aceiasi sasi din Ardeal si din tara Barsei, l-au ospatat pe el si pe ai lui,
zilele de asteptare si de pregatire, gazduiesc acu pe ceilalti, pe fugarii Danestilor, care platesc si ei tot asa de bine.
si iata-l, cu-o ceata de calareti, trecand muntii si abatandu-se ca o furtuna peste bietele sate, banuite c-ar tainui dusmani de-ai lui. in preajma Sibiului inalta cele dintai flacari ale pustiirii, si cele dintai tepe ale chinului s-ale mortii batjocorite. Apoi, cu aceeasi oarba manie se lasa asupra satelor de langa Brasov, spulberand totul in cale-i: Sute de oameni nevinovati, femei, batrani, copii chiar sunt ucisi fara nici o mila, si-n groaza pe care-o imprastie in juru-i, in vaietele celor care mor chinuiti, in strasnicia flacarilor mistuitoare omul acesta pare a cauta sa-si dovedeasca masura puterii si vitejiei lui. Ca si cum s-ar minuna singur mandrindu-se de cat rau poate el sa faca, asa se incarca de zadarnice pacate si se imbata de privelistea cruzimilor lui.
La un an dupa asta, navaleste iar in tara Barsei, prada satele, da foc cetatii Brasovului, s-acolo, intr-o adevarata orgie de sange, in mijlocul inaltelor tepe cu oameni infipti, in gemetul sfasietor al celor ce se caznesc sa moara, Vlad sta voios la masa si petrece cu cei mai vrednici ostasi ai lui, pretuiti, de buna seama, dupa masura cruzimii lor, si cu cei mai buni prieteni, carora le tremura mana de cate ori duc paharul la gura, caci, la un asemenea ospat, intr-un asemenea loc si c-un astfel de voivod in capul mesei, fiecare pahar poate fi cel din urma.
in una din aceste vajnice vanatori de oameni, prinde el pe tanarul Dan, si, sa-l vindece pentru totdeauna de pofta domniei, il culca intre faclii aprinse pe marginea unei gropi, sapata pe masura lui, pune preoti sa-l prohodeasca si femei sa-l boceasca, apoi ii taie capul si ranjind il impinge cu piciorul in culcusul de veci.
Neadormita frica de cei cere-l pandesc din intuneric, goanele si adulmecarile acestea dupa domnisorii de peste hotar, grija de a nu-si pierde scumpa prietenie a lui Matias Corvin, fiul si urmasul lui Ioan Huniade, multele nevoi ale tarii si nenumaratele judecati si certuri intre ai lui pe care zilnic trebuie sa le descurce cu sabia, il fac pesemne sa piarda din vedere ca dinspre Rasarit sclipeste tot mai aproape hangerul puternicului Mohamed, si ca e birnicul acelui sultan, pana la care ajunsese valva ispravilor lui. Deci, in al cincilea an de domnie, la 1461, neplatindu-si Vlad birul, se pomeneste c-un sol de la turci - Catabolinus, un grec siret, care umbla cu binisorul s-ademeneasca pe Dracula, cum ii ziceau pe atunci, si sa-l duca pesches sultanului. Vlad pricepe gandul grecului, se face a-l asculta, il petrece cu cinste pan' la Giurgiu, dar acolo, cand Hamza Pasa, paznicul hotarului turcesc, se repede sa puie mana pe el, intr-o clipa scutarii domnului rasar ca din pamant, o lupta se-ncinge, si cei care-ntinsera cursa cad ei intr-insa. Hamza cu ostasii lui si grecul cel iscusit sunt dusi la Targoviste si trasi in teapa. Cel dintai, ca pasa de Vidin, are cinstea de-a muri intr-o teapa mai inalta. Peste Dunarea, ramasa fara paza, iarna asterne pod pentru aprigii calareti ai lui tepes, care dintr-un iurus pustiesc toate raielele de pe malul drept si ucid peste douazeci de mii de turci. Vlad scrie despre ispravile acestea craiului unguresc, si-i cere ajutor pentru intalnirea cea mare ale carei primejdii il atrag, il sorb ca vraja unei adancimi. El spune hotarat craiului ca nu se da in laturi din fata turcilor, ci orice s-ar intampla vrea sa se bata cu ei, ca sa s-aleaga la un fel, ca biruinta lui va fi spre cinstea si binele tuturor crestinilor, iar daca, Doamne fereste, ne va iesi rau, si tarisoara asta a noastra va pieri, nici Mariei tale nu-i va izvori de aici vrun folos si vrun bine, caci ar fi in paguba intregii crestinatati.
Acestea le scrie Vlad din Giurgiu, in frigurile pregatirii, pe la inceputul lui februar, anul 1462. Catre sfarsitul lui april, Mohamed isi ridica oastea si pleaca inviforat spre tara semetului ghiaur. - Vlad il asteapta la hotar. indaratul lui satele si cetatile sunt pustii. Muntii si codrii tainuitori primesc iarasi in buna lor paza pe oaspetii zilelor de groaza. Pandarul de la Dunare pune straji neadormite pe la vaduri si trimite iscoade inaintea turcilor. Despre unul din cercetasii acestia se povesteste ca, fiind prins si dus inaintea sultanului, cu toate chinurile la care a fost supus, n-a vrut sa spuie nimic de tepes. S-a minunat sultanul si cica ar fi zis catre ai lui: intr-adevar tari oameni are blestematul acela de Draculea.
Pe la inceputul lui iunie turcii tabarasc langa Nicopoli. Vlad, de pe celalalt mal, ii vede cum se pregatesc sa treaca Dunarea. Arcasii lui stau la panda si cele dintai barci care se incumeteaza sa taie latul hotar de apa se prefac, pe la calea jumatate, in nasalii plutitoare. Nu mai tarziu, sub pavaza noptii, se strecoara dincoace o frunte de ieniceri c-o suta douazeci de tunuri; a doua zi mandrul cuceritor al Constantinopolului se uita cu durere de pe celalalt mal cum fac proasca in cei mai scumpi viteji ai lui opincarii lui Draculea. Povesteste mai tarziu un ienicer sarb care a scapat cu zile din lupta aceea: Mult se intrista sultanul, vazand de pe malul celalalt batalia cea mare, si neputandu-ne veni in ajutor, temandu-se foarte sa nu-si piarda toti ienicerii, caci, el, sultanul, nu trecuse inca Dunarea...
Dar asezandu-si turcii turnurile si pornind a bate tot mai intetit, romanii se trag la o parte din ploaia giulelor de piatra, si, spre malul parasit de ei, se indreapta cu vuiet clocotitoarea multime ce izvoraste de sub zidurile Nicopolii. Vlad intelege ca nu se mai poate masura c-un astfel de vrajmas. De-acum el cere codrului si intamplarilor neprevazute ajutorul pe care Matias nu se grabise a i-l trimite. Cu multa grija inainteaza duiumul turcesc inlauntrul acestei tari tacute, printre copacii vrajiti, care, dintr-o clipeala in alta, se pot preface in luptatori. Se-mping incet valurile de oameni - pamantul parca se lasa de atata greutate; de departe s-aude ca huietul marii, freamatul invalmasit al multimii. inaintea ostirii merge, cu chip ca stie drumurile, zalogul drag sultanului, Radu cel Frumos, vrednic de cea mai inalta teapa a fratelui sau.
Dar ce tara-i asta? intreaba rastit Mohamed. Unde i-s oamenii? Nu vad un targ, nu vad un sat. si unde-i voda cu oastea? Unde-i ghiaurul?
Nu-i linistea mortii asta, nici incremenirea fricii, e ura la panda, e razbunarea care tace s-asteapta.
Nu stie el, imparatul, cati din cei de pe de laturi, sagetati ca din senin, inseamna cu lesurile lor dara trecerii lui prin acest pustiu. si cati din sprintenii spahii trimisi in iscoada, raman sa-si dea raspunsul pe lumea cealalta.
Se misca incet marea ostire, in mijlocul careia Slavitul Slavitilor, inchis in cetatea lui de suliti, nu poate sti nimic din cele ce se petrec dincolo de zidurile vii care-l pazesc - se misca incet caci e norod mult si-ncarcatura multa, si locurile-s rele si zilele sunt de-o zapuseala de cad bietii oameni din picioare, iar noaptea, noaptea cand se opresc din mers toate sunt fioroase; pamantul geme cand bat tarusii corturilor, apele si padurile soptesc vorbe nedeslusite, si multi din cei care sapa santurile din jurul taberei, cad deodata cu fruntea-n tarana si nu se mai ridica.
in una din acele nopti din ingrijorat popas, tarziu, catre al doilea schimb de straji s-aude din margine dinspre padure un strigat, apoi o salva de vaiete infundate, apoi un bufnet in pamant, parca s-ar fi prabusit un mal - pe urma o clipa de tacere. si deodata, tot dintr-acolo, porneste o imbulzeala mare, un valmasag ingrozitor de oameni, care se-mping, se strivesc, se ucid intre ei, si nu stiu ce e, ce s-a intamplat.
si framantarea, zarva asta nepriceputa de nimeni, se poarta prin tabara de colo-colo, ca un vartej al mortii, umbre ciudate aluneca pe dinaintea ochilor ce-n buimacirea somnului se deschid o clipa si se reinchid pentru vecii vecilor. Umbrele acestea ce umbla buluc printre corturi, sunt ostasii crancenului voievod pe care vrea sa-l intalneasca Mohamed, si cel ce paseste inaintea lor, si scrasnind isi taie drum prin multime, este insusi tepes care cauta cortul sultanului. Dar iata ca trambiti pornesc sa sune din toate partile si gloatele se dezmeticesc: nestrabatute ziduri de oameni incremenesc in jurul marelui imparat; tot mai rar se aud zgomotele de lupta, tot mai departe.
Se lumineaza de ziua. Turcii dau zor sa mai ascunda din morti, - sa nu vada padisahul ce vraiste si stricaciune au facut ghiaurii in tabara. Acum inteleg ei de ce gemea asa pamantul cand bateau seara tarusii corturilor.
Departe, in adancul codrului, in larga poiana ce se umple de soare, Vlad imparte prazile noptii la vitejii care i-au mai ramas.
Turcii se napustesc asupra Targovistei, socotind ca acolo se va fi intarit Vlad cu oastea lui. Dar gasesc portile deschise si cetatea pustie, strajuita numai de sutele de tepe in varful carora putrezesc frati de-ai lor, cu Hamza intre ei.
De aici, unde sa mai mearga? tara-i desarta, merindele-s spre sfarsite, drumurile-s grele, oastea-i imputinata si rupta de osteneala.
si cat mai e pana-n Ardeal, si cate se mai pot intampla si pana acolo?
Mahnit de-atata zbucium fara nici o isprava, imparatul lasa pe Radu cel Frumos sa-si ingradeasca el domnia cum o sti, si se intoarce grabnic pentru a se gati de alte razboaie.
Vlad, parasit de noroc, e parasit si de ai lui care, doritori de zile mai linistite, trec la Radu, domnul cel nou de la care asteptau mai multa mila. si iarasi ia toiagul pribegiei. Tocmai prin noiembrie capata de la vechiul prieten Matias un mic ajutor de oaste. Pe drum se gandeste ca numai cu sprijinul ungurilor n-are sa poata pastra domnia. Deci, oprindu-se in Rucar, trimite marelui vizir ruga de iertare, legandu-se ca de aci inainte el va tinea cu turcii, chiar si impotriva ungurilor. Scrisoarea cade in mainile lui Radu, care o trimite lui Matias, si Vlad nu mai apuca domnia, o scurta si neinsemnata domnie de trei luni, decat dupa ce-si ispaseste pacatul acestei vanzari cu doisprezece ani de inchisoare.
Urmasii lui Mircea. Vlad Tepes
Aceasta pagina a fost accesata de 3676 ori.
