Dacia Romana
de Alexandru Vlahuta
Pe pamantul Daciei, in tara asta scumpa, platita cu atata sange, supusa in sfarsit dupa atatea jertfe, Traian aduce roiuri proaspete de oameni, din toate partile intinsei lui imparatii, si mai ales din Iliria. Un popor nou se asterne peste sfaramiturile neamului dac, un nou rasad din vita romana prinde radacina in muntii si in vaile Dunarii. Pe ruinele Sarmisegetuzei se ridica Ulpia Traiana, si in scaunul lui Decebal sta acum un carmuitor imparatesc, „Legatus Augusti”. Minti pricepute si brate harnice intocmesc tara si-i dau cu totul o alta fata. Drumuri largi, pietruite, colinda netezisul campiilor si desfundaturile muntilor. Orasele sunt inzestrate cu bai, cu temple, cu teatre, si prin cetati se aseaza oaste. Valuri uriase de aparare se ridica de-a lungul hotarelor deschise bantuirilor. Brazda noua se rastoarna din pamantul in care dorm oasele atator viteji, holde imbelsugate imbraca vaile Dunarii. Mesterii se alcatuiesc in bresle. La gropile de aur din muntii Ardealului lucreaza sapatori adusi din Dalmatia — aurarii, cea mai aleasa si mai cu vaza dintre toate breslele tarii. Ostasul roman munceste alaturi cu bastinasul dac, se-ngradeste cu el in aceeasi gospodarie, s-aseaza la aceeasi vatra, isi impart bucuriile si durerile, painea si sarea sub acelasi acoperamant, si cel ce a biruit ieri cu armele biruie acum cu alcatuirile vietii lui, cu mintea lui luminata, cu limba lui sonora si limpede — o cucerire inceata, blanda, fireasca, intinsa fara siluire, primita fara suferinta.
si astfel istoria omenirii, amestecand viata si sangele celor doua neamuri de viteji, pregateste, in taina si pe-ndelete, faptura unui popor nou, incheaga o noua putere, pe care va arunca-o in valtoarea intamplarilor viitoare, pentru a o scoate mai tarziu intreaga si lamurita din focul luptelor, si a-i deschide primire larga si frumoasa in paginile ei. Poporul acela in plazmuire, inganarea aceea de putere care bate nerabdatoare la portile luminii, suntem noi, romanii de azi.
in anul 117 imparatul Traian moare. Dacia lui, mandra lui Dacie, stralucitoare de tinerete si de harnicie, le sta in ochii noroadelor vecine. Aurul muntilor, rodirea cea imbelsugata a campiilor, ispititoarele bogatii ale oraselor starnesc pofta de prada a neamurilor fara capatai, ce cutreiera meleagurile neingradite in hotarele romane. Cele dintai calcari le fac sarmatii si roxolanii.
imparatul Adrian incepe sa cugete cu grija la soarta tarii acesteia, pusa departe in bataia dusmanilor. Cum s-o apere de bantuirea atator hoarde lacome ce izvorasc mereu din rasarit si de la miazanoapte? si totusi cum s-o paraseasca? — E atata viata romana si cu asa temei asezata in coltisorul acela de lume! Cum sa rupa el din crugul imparatiei o asa podoaba de tara si s-o lase fara ocrotire, in prada pustiitorilor? si nu s-a indurat s-o paraseasca, nici el, nici urmasii lui pana la Aurelian. Ba cu toata inima au sarit si mereu s-au luptat pentru paza hotarelor ei. imparatii Septimiu Sever si Caracal au pus oaste noua s-au durat intariri pe locurile unde sunt azi orasele TurnuSeverin si Caracal.
Dar pe la inceputul veacului al treilea se rup deodata stavilarele lumii barbare si puhoiul noroadelor necunoscute inca incepe sa inece campiile Europei. Gotii sunt cei dintai navalitori. Ei vin de pe tarmurile Marii Baltice, intunecand pamantul ca norii de lacuste, si se-mpanzesc pe coastele Marii Negre. De aici se despart in gloate puternice, si unele pe mare, altele pe uscat, bantuie laturile imparatiei romane, ale carei osti nu mai pot prididi atata sodom de barbari.
Istoria popoarelor se invalmaseste. Zile din ce in ce mai grele curg pentru sarmana Dacie, asa de fericita in zorii renasterii ei. in ea se sparg cele dintai valuri pustiitoare si, cand sunt impinse indarat de armele romane, tot asupra ei se revarsa. Orasele nu se mai pot apara. Pamantul nu se mai poate lucra. E jaf si pieire de la un capat la altul al tarii. in anul 271, fricosul Aurelian, vazand ca hoardele sporesc mereu si se imping tot mai adanc spre inima imparatiei lui, si ne mai stiind cum sa pazeasca atata intindere de pamant, trage toata oastea din Dacia, in loc sa intareasca aceasta minunata sentinela dunareana, si paraseste astfel pentru totdeauna in noianul valurilor cea mai bogata si mai puternica tara din chenarul domniei romane.
Dacia Romana
Aceasta pagina a fost accesata de 3039 ori.
