Un triumfator
de Alexandru Vlahuta
Sunt si-n literatura ca-n toate ramurile de activitate omeneasca, tipuri de sarlatani cari, cu foarte putina osteneala si cu merite uneori mai jos decat mediocre, extrag din fertila naivitate a societatii in care traiesc cea mai imbelsugata recolta de foloase si de multumiri personale. La noi, unde spiritul public e foarte putin format in materie de arta, slabiciunile omenesti fiind aceleasi peste tot locul, izbanda acestor sarlatani intampina mult mai putine greutati decat intr-o tara cu o cultura serioasa artistica unde gustul s-a rafinat si intre artist si public sta si vegheaza un cordon formidabil de critici, gardieni luminati si constiinciosi cari pazesc, ca pe un depozit sacru, incredintat lor, maiestatea si renumele unei lucrari de valoare si apara gustul publicului de miasmele producerilor artificiale, bolnave si pestiferante (care contmineaza de pesta, ciuma). In astfel de tari, a doua zi dupa ce a iesit o carte cu intentii de originalitate, avangarda criticilor se pune in mars, atentia unui public numeros si inteligent il urmareste pas cu pas; in presa, in saloane, in cafenele se discuta, se citeaza pasaje, se emotioneaza - e vibrare generala, e un admirabil neastampar de inteligenti in jurul si in dezbaterile unui asemenea proces de celebritate. Greseli sunt pretutindenea. Dar cat de rar si cat de anevoie se poate mistifica acolo o politie asa de bine organizata!
La noi lipseste cu desavarsire un control serios si neintrerupt al producerilor artistice. Singurul om care a stiut la noi sa puie critica la inaltimea la care au ridicat-o de catva timp marii critici straini, singurul om care ne-a dat in literatura cateva produse de cercetari profund savante si uimitor de constiincioase este I. Gherea. Si numele acesta pus aici pe multi ii va face sa stranga din umeri si sa se strambe de nedumerire. Gherea scrie rar, intr-o revista nu tocmai raspandita, si foarte putini au avut ocazia sa citeasca si sa poata pretui cunostintele intinse, logica severa si frumoasa inteligenta a acestui analist cinstit si pacient. Cu mult departe de el, dedesubt si fara sa-i semene, fac zgomot multi scriitori, cari-si iau sarcina de a critica pe altii, neavand nici temperamentul, nici cultura, nici spiritul, nici onestitatea indispensabila unei indeletniciri de felul cesta.
Un poet neizbutit, ratat, dupa un sir de infructuoase asalturi rimate, trudit si dezgustat de lipsa de succes a poeziilor sale, isi sfarama lira de capul nenorocoasei muze si ... s-apuca de critica. Inveninat si artagos, ca o fata care a imbatranit nemaritata si pe care n-o mai cere nimeni, el va fi rau si neinduplecat cu poetii. Vai de cel care a mutat accentul de pe o silaba pe alta, ori si-a permis sa sa rimeze "cioara" cu "primavara"! Imediat criticul nostru, care poseda si avantajul de a fi in secretele specialitatii, se infurie si tranteste un articol, in urma caruia nenorocitului "pacient" nu-i mai ramane decat sa-si puie streangul de gat.
Un gazetar din cei maruntei, furnizor de umplutura, cand vede ca aflarea subiectelor de tratat incepe sa-l nelinisteasca, dupa cateva ceasuri de adanca meditare, se izbeste cu palma peste frunte: a gasit o comoara de subiecte. Va lua la trei parale pe toti d-nii autori si le va trage frecus. A doua zi il vezi ratoindu-se pe trei ciloane si forfecand, in dreapta si in stanga, noptile de osteneala ale vreunui nenorocit de scriitor. Si, astfel, in captuseala fiecarui autoras gasesti materia fulminanta a unui critic gata sa faca explozie la cea dintai ocazie, la cea dintai ciocnire de acul vreunei nemultumiri.
Aceasta e trupa usoara, viermisori cari foiesc si se pierd aproape in namolul de secaturi cari zilnic curg si se uita. Acestia sustin si reprezinta lutpele de infuzorii nevazute, scoase din cuprinderea simturilor noastre. Deasupra lor, si ditnre ei, si tot de trampa lor, dar cu mai mari eforturi, mai norocos ori mai viclean, izbuteste sa se ridice cate unul zgomotos bazaind pe sus ca un bondar si sa se aseze pe chelia literaturei noastre cu tot ifosul si gravitatea unui critic de primo cartello (primul rang).
Iata-l instalat la foiletonul unui ziar sigur din capitala, unde apare c-o regularitate siderala o data sau de doua ori pe saptamana. Dar mai intai el a trebuit sa se gandeasca la alegerea unui mod particular de a spune lucrurile - unui stil: pentru el aceasta e o chestie de preferinta voluntara si calculata. Citeste cu o interesanta atentie pe iubitii sai cronicari moderni din Paris. Pandeste bine la figurile si floricelele lor de condei, se extaziaza de spiritul lor, si-n fundul inimei lui isi jura de a fi si el de spirti, de a scri si el asa. Primele foiletoane merg cam greu. Adesea trebuie sa fure calapodul cu cizma cu tot. El simte ca nu prea stie unde pleaca, unde are sa ajunga, neavand nici o pregatire si nici un stoc de observatii personale care sa-i dea o carare incotrova; se clatina si cauta echilibru, ca un om care s-a sculat buimac din somn. Asa sovaiesc si par a-si dibui directia toate slepurile mari si grele cand se pornesc de la mal, pana-si iau vant. Tanarul cronicar-foiletonist - si eu in momentul acesta ma gandesc la mai multi si-i vad - se asterne din zi in zi mai fervent pe lucru, isi colectioneaza un teanc de caiete cu pasaje taiate cu foarfeca din ziarele straine: citatii stranse din toate partile si randuite cu grija in ordine alfabetica, maxime, versuri, firmituri de ganduri, epitete si vorbe consacrate - toate sunt puse bine, le are oricand la indemana. In acest arsenal bogat si variat de elemente de stil si de critica, el e gata in orice moment sa atace orice subiect, cat de greu, cat de strain; intr-un ceas iti toarna un foileton si-ti vorbeste, cu-o siguranta si c-o liniste uimitoare, despre orice poftesti. Nimic nu-l sperie, nimic nu-l pune pe ganduri.
Piesele de teatru, jocul actorilor, tezele licentiatilor si toate cartile cu continut literar si chiar stiintific uneori ude inca de sub teascurile tipografiei, toate trec si se cern prin foiletoanele acestui neadormit agent de control. Si numele lui - caci are prudenta de a iscali tot ce publica - acest nume, care cade ca un tic in ochii cetitorilor pe fiecare saptamana, la o zi fixa, ajunge a sdredeli incetul cu incetul indiferenta publicului nostru si, iata-l remarcat. Pe strada, la intruniri, in saloane, lumea si-l arata cu degetul.
La teatru, actorii si actritele il cauta din ochi si cum il vad, il saluta, ii zambesc gratios, se strang in jurul lui si il asculta. Autorii se silesc sa-i faca cunostinta, si sunt prinsi de o vizibila emotie cand ii aduc cartea si il roaga s-o citeasca si s-o judece. Acum are si-un stil al lui trampat (mulat) in l'espirit gaulois (gluma, veselie grasa) , impanat cu fermecatoarele finete ale francezului. Si daca nu citeste cartea despre care vorbeste, dar are talentul de a te face sa uiti despre ce trateaza, are fraza unsa si curgatoare a omului "rafinat" care se joaca cu condeiu. Citatiile abunda. In zece randuri ai inttodeauna trei-patru nemuritori de complimentat.
Urmarit de atentia publicului, isi va lua rolul in serios si isi va croi mers, privire, vorba si gesturi pe talia importantei si celebritatii in care a intrat. Cateva conferinti la Ateneu, cu subiecte rococo, vor fi indispensabile. Va publia o carte, pe care o va dedica-o reginei. Va sti sa se introduca la palat si, cine stie, sa se faca oaresicum necesar. Va tine la Ateneu, in auzul augustilor suverani, o conferinta, in care lingusirea fina si inteligenta va stabili un fir de fericita comunicatie intre ei si M.-L.. Un bene-merenti va fi o arvuna, un scaun la Academie ii va da o poza mai grava, dar el merge mult mai departe... Ce fericit e, si cum se-ngrasa, incantat de sinesi!
Iata un ager luptator in campul literaturii noastre.
Un triumfator
Aceasta pagina a fost accesata de 2337 ori.
