Casa artistilor
de Alexandru Vlahuta
Ar fi, in mijlocul capitalei, o casa mare, cu ziduri albe si cu ferestre largi, fara zorzoane pe pareti, fara turnulete pe acoperis, luminoasa, vesela, stralucitoare de simplitatea aceea buna, curata si cnstita, pe care-o puneau vechii nostri gospodari in asezarile lor de pe vremuri.
Acolo ar fi locul de intilnire al tuturor oamenilor de talent. Acolo artistii ar fi la ei acasa. Literatura, muzica, pictura si-ar avea fiecare rostul si incaperile ei. NUmai o sala ar fi comuna, o sala mai larga, in care pictorii si-ar expune tablourile, muzicantii ar da concerte, literatii si-ar citi lucrarile lor - s-ar discuta, s-ar tinea conferinti, ar fi poate si o revista a tuturora. Si ce miscare sanatoasa s-ar porni, si ce arta puternica, si cu adevarat a noastra, s-ar intemeia, cind toti razletii acestia, cari n-au nici un cuvint sa se dumaneasca, ci au tot interesul sa se apropie, sa se cunoasca si sa se iubeasca intre ei, s-ar vedea astfel strinsi laolalta, imprieteniti subt acelasi acoperamint, putind sa se apere, sa se lumineze si sa se intareasca unii pe altii! Noii-veniti ar aduce acolo iluziile si entuziasmul tineretii lor, batirnii ar aduce sfatul si intelepciunea cunostintii lor de lume, de viata, de unele secrete ale artei; s-ar fi o insufletire, s-o dragoste de munca, s-o rivna de a produce din ce in ce mai bine cum arareori se vede in manifestarea artistica a unui popor. Cine stie? poate ca aceasta ar insemna "renasterea" noastra.
Fireste, e un vis. Citi nu-l vor fi visat inaintea noastra, si citi n-au sa-l mai viseze dupa noi! Cu toate astea ... daca intimplarea, care face atitea nazdravanii, m-ar imprieteni c-un milionar - si se-ntelege de la sine ce fel de om ar trebui sa fie acel milionar ca sa ma pot imprieteni cu el - sau daca cei cari au in mina lor piinea si cutitul s-ar saftui vrodata si cu de-alde noi la taiatul si-mpartitul feliilor, ce usor s-ar izbindi un asemenea vis. Si ce minunat lucru ar fi.
*
O amintire de acum douazeci de ani. Intr-o dimineata, era prin sarbatorile Craciunului, ma duceam la Eminescu. El sta in Stirbey-Voda, intr-o casuta veche. Cum scoboram dinspre Episcopie, pe linga otel "Manu", il vad inaintea mea viind zgriburit, cu gulerul ridicat, cu palaria pleostita trasa pe ochi, cu miinile la piept, virite in minecile unui paltonas cam subtirel. Venea repegior, in fuga marunta si saltareata a picioarelor inghetate, caci era numai in ghete si era zapada si viscol mare... Il gonise frigul de acasa si venea la cafenea sa se incalzeasca. Am intrat la "Imperial", ne-am asezat la o masa mai pe aproape de soba - pe fata poetului, pururea sfioasa, era in dimineata aceea o blindete s-o bunatate de copil sfint. Imi intinse mina, ca sa vad cit e de rece, imi spuse ca de doua zile nu s-a mai facut foc la el, ca toata noaptea a tremurat, ca e si cam umeda odaia lui, si ca multe sarbatori triste- a avut el de cind face umbra [amintului, dar prin asa urita saracie si ginduri urite ca de data asta, nu-si aduce-aminte sa fi mai trecut. Si toata ziua aceea am stat impreuna si-am facut planuri. Atunci am zidit noi o casa pentru artisti - un adevarat palat! Era chiar pe locul unde-i casa Otetelesanu. Dar ce organizare era, si ce buget frumos alcatuise Eminescu! Nu stiu cum potrivise el lucrurile din condei, ca, dupa ce se acopereau toate cheltuielile prevazute si neprevazute, mai avea s-un excedent de vro cincisprezece mii de lei pe an. Si era o bucurie pe noi ... Seara, insa, la birt, a trebuit sa ne facem bine socotelile, pentru ca toata averea noastra efectiva se incheia in trei lei, si vroiam s-avem si de aici, mai ales de aici, un excedent ... pentru tigari ...
Ei da, asa-i, multe ne-ar trebui, dar, ce vrei? Tara saraca ..
Si, totusi, orice-ar zice oamenii practici, ramine ceva si de pe urmele acestor visatori.
Casa artistilor
Aceasta pagina a fost accesata de 2919 ori.
