Apus de soare
de Alexandru Vlahuta
"Ce bine-mi pare ca n-am simtul critic prea rafinat, si mai ales a nu stiu o multime de lucruri, de buna seama foarte importante, caci numai asa pot admira cu toata inima si fara nici o rezerva frumoasa piesa a lui Delavrancea ..."Cu orbele acestea ma intampina mai zilele trecute una din cele mai bine romance din patura inalta, si, vai ... atat de lipsita de entuziasm, a societatii noastre.
Mi-ai ramas vorbele, pentru ca si eu de multe ori mi le-am spus.
In adevar, utine multumiri avem in viata cari sa se poata asemana cu deplina, curata desfatare pe care ne-o da sentimentul acesta, de seneta aproape divina, al admiratiei. Si totdeauna am vazut in nobila putere de a admira nu numai un semn de santate sufleteasca, dar si unul din cele mai scumpe daruri cu cari a inzestrat Dumnezeu pe om.
Iar darul acesta, pe cat se vede, nu sta in raport nici cu inteligenta, nici cu invatatura, ci mai mult cu fondul de simpatie si de altruism al omului, cu acea atmofesra de generozitate si de francheta care contribuie ceea ce s-ar putea numi buna acustica a sufletului omenesc. Egoistul nu admira. Avarul nu se entuziasmeaza pentru nimic in lume - entuziasmul fiind o cheltuiala ...
O, bietii oameni cari nu stiu sa admire!
Am un prieten foarte destept, care-a citit s-a vazut multe, dar cu ochiul pururea la panda, ispitit numai de placerea de a gasi cusuriri. I,mi inchipui ca trebuie sa fie strasnic de acra o asemenea placere. Prientenul meu are - din pricina asta, probabil - o figura vesnic scarbita, parca toate i-ar mirosi urat, parca indaratul fiecarui lucru ar vedea un dracusor care-i da cu sic si se stramba la el. Ma-ntalneste acu vro doua luni si ma-ntreaba c-un aer ingrijorat ca de cine stie ce nenorocire:
-Adevarat ca face Delavrancea o piesa?
-Adevarat.
-Da' ce i-a venit?
-Cum ce i-a venit?
-Ei, care n-a mai scris nimic de-atata vreme...
-Un cuvant mai mult sa ne dea o lucrare insemnata.
-In tot cazul, mi se pare foarte ciudat ... Subiect istoric ... pe cat mi s-a spus.
-Stefan cel Mare.
-Hm! S-o vedem so pe asta.
S-a vazut-o. A fost la prima reprezentatie; entuziasmul din sala i s-a parut o aberatie, a constat inca o data stupiditatea publicului romanesc, si-a facut mult sange rau, s-a plecat hotarat sa si-l verse intr-un articol fulgerator.
Si iata cum, prietenul meu, in loc sa se bucure si el cu noi, si-a gasit amaraciune si suferinta tocmai acolo unde mii si mii de suflete s-au luminat de una din cele mai curate si mai inaltatoare placeri.
Este o dreptate si in lumea sentimentelor omenesti.
Piesa lui Delavrancea intitulata asa de frumos Apus de soare, stie singura sa se apere si sa-si faca loc intre operele vii si puternice cari impodobesc literatura noastra. Ea va trai cat limba romaneasca. Si aceasta nu pentru ca infatiseaza pe cel mai mare si mai iubit voivod al neamului nostur, dar pentru ca o data cu el si-n jurul lui, prin uriasa putere de evocare a fermecatorului Delavrancea, vedem inviind si desfasurandu-se iarasi vremile de-atunci, cu vitejia, cu cinstea, cu poporul, cu boierimea si cu toata mandra gospodarie a Moldovei, a Moldovei din zilele acelea de sfanta si glorioasa aducere-aminte.
Cunoasteti basmul cu palatul fermecat, in care toate dorm incremenite, legate cu vraja unui blestem, Vine intr-o zi Fat-Frumos, face-un semn, spune-o vorba, deodata vraja se rupe, si toata viata oprita in loc de-atata amar de vreme se dezleaga si incepe iar sa curga.
Intocmai asa, in opera lui Delavrancea, puterea magica a cuvantului trezeste cetatea Sucevei din zilele marelui Stefan. Se redeschid gurile amutite de patru sute de ani si-si reiau firul vobei de unde l-au lasat.
"Cum, cum?" intreaba Irina.
"Ei, asa ... zic, se duse, se duse, pana dete de un balaur..." povesteste Fira.
Si fusele pornesc sa toarca, vartelnitele sa depene, razboaiele sa tese si albele maini harnice sa-mbine matasurile pe gherghef - caci lucrurile se petrec la curtea domnului celui fara de odihna si intr-o vreme de cumintie, cand tot omul trebuie s-aduca tarii prinosul lui de munca.
Dar cum povestesc ... Ah! cum povestesc de parintii lor pieriti in razboaie fetele acelea de boieri, imbatrinite de glorioasa durere la curtea voievodului bun si milor caruia toata suflarea Moldovei se-nchina! Si cum vezi, ca la lumina unui fulger, toata frumoasa tragedie a mortii vitejesti, povestita in cateva vorbe, asa de simplu, asa de atragator, asa de profund omeneste.
" Ilinca: Se implinesc douazeci de ani de cand parcalabii Gherman -bietul tata - si Oana, tovarasul lui, picara din turnul Cetatii-Albe. C-a zis Oana lui Gherman: "Scapa tu!" ... Si-a raspuns Gherman lui Oana: "Ba tu!" ... si s-au grijit amandoi si si-au iertat acatele unul altuia. Si-a zis Oana lui Gherman: "Tie-l Dumnezeu pe Stefan!". Si-a zis Gherman lui Oana: "Amin!" ... Si-au pierit ei, cu toti ai lor.
Irina: Sunt douazeci si sapte de ani incheiati de cand pieri floarea Moldovei la Razboieni. Trosnea cetatea ridicata in pripa de slavitul nostur voievod. Flacarile se inaltau pana la cer. Si el tipa: "u va lasati!". Si parcalabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: " Nu ne-om lasa, dar du-te". Si comisul Huru, si postelnicul Hrancu il tarara afara din lupta, rupandu-i vesmintele de pe el, si-au zis: "Du-te, ca Moldova nu piere de pierim noi".
Si din toate vorbele, si de jale si de gluma, si ale copiilor si ale batranilor, un singur suflet se desface si creste din ce in ce mai luminat in fata noastra - sufletul Moldovei, intrupat in mantuitorul ei. In momentul cand apare slavitul Stefan, bun, duios, glumet, fara a inceta o singura clipa de a voi, ca un stapan atotputernic, pare ca, in jurul lui, in teatru, ca in inimile noastre, se coboara ceva dintr-o alta lume: se face deodata tacere, tacere sfanta, ca s-auzim bine ce spune El.
E batran voivodul, si rana capatata la Chilia, rana de la picior, pe care, neavand vreme cand sa si-o vindece, o poarta de patruzeci de ani prin viforul bataliilor, a obrantit rau, si-l doare din ce in ce mai cumplit. Ar trebui sa se odihneasca. Cine mai mult decat el ar avea si dreptul, si nevoia de a se odihni! Dar ... Pocutia! (Ce furmos rosteste Nottara vorba asta, care, parca duce cu ea o bucata din inima eroului!). Pocutia, despre care clucerul Hrancovici zice ca sta "asa si asa" si despre care mandra, indarjita vointa de fier a domnului striga raspicat "Pocutia numai asa sa fie!"
Cuvantul suna ca o trambita de razboi; si cand s-aud din departare cantecele plaiesilor, ce izvorasc din vai la chemarea buciumului, si and sfetnicii si omnul privesc de la fereastra cum vin, roind de pretutindeni, opincarii Moldovei - logodnicii mortii - ce frumos si cu ce parinteasca iubire ii saluta stapanul si povatuitorul lor:
"Oh! saracii! saracii mei s-ai vostri! ... Saraci si vai si eu ... Ce bogata e Moldova!"
Cata adancime in vorbele acestea duioase, de o simplitate biblica! Si ce perspective tragice deschide inchipuirii noastre!
... As pacatui dac-as spune ca Delavrancea e numai un mester de o neintrecuta iscusinta, un vrajitor al cuvantului, care ocheste in sufletul nostru si trage, ca la o tinta, c-o vorba, c-o anumita imagina, ticluita pentru o anume impresie. Se stie marea putere de sugestie pe care o exercita ritmul, revenirea acelorasi sunete la intervale potrivite, muzica cea fara note a gandirii. Asa, de exemplu, in scena de asteptare si de grija de la inceputul actului al doilea, cand doamna Maria sta de vorba cu fetele ei de casa, si sufletele toate sunt ca-n rugaciune, plecate sub greutatea acelorasi temeri, e un moment cand Ileana si doamna rostesc, facandu-si cruce, cuvinte ce s-ar parea anume alese si cu socoteala puse de autor pentru a aproduce in noi sentimentul de sfanta infiorare pe care in adevar il produc vorbele acestea:
"Ileana: Tie, Domnul pe domnii nostri, doamna!
Doamna Maria: Numele tatalui ... s-al fiului, s-al Sfantului duh ... Amin."
Nu mestesugul, nu iscusinta retorica a potrivit asa vorbele acestea, ci ele au izvorat de sine, imbinate astfel si ritmate gata, picurate din preaplinul sufletului emotionat. Patruns de evlavie, sufletul infierbantat al poetului cu evlavie isi descarca in cuvinte fiorul acelei clipe, cum tamaia aprinsa isi trimete mireasma ei in fumul care se ridica.
De aceea tot ce spune Delavrancea, din inima pornind, la inima merge. Si de aceea si persoanele din drama lui sunt vii, se misca si vorbesc ele, ele, cu viata lor, pe care si-o reimprospateaza in prisosul de viata al evocatorului.
Cu ce duiosie de mama vorbeste doamna Maria cu Oana, copila din flroi a lui Stefan, rodul dragostei lui cu Raresoaica din Harlau, si cu ce indurare de sfanta il apare ea pana si de umbra vreunei invinovatiri:
" Ce vrei Irino ... Om de razboi ... trei luni acasa si noua pretutindeni, numai acasa nu!"
Vine clucerul Moghila, care vesteste sosirea domnului biruitor. Va ramanea un model de naratiune epica felul cum povsteste Moghila batalia din Valea Haliciului cu lesii, pentru Pocutia. Cand intra Stefan, mult mai batran, pe fata lui slabita, in ochii lui osteniti de durere vedem numaidecat ilustratia povestirii lui Moghila. Piciorul de-abia si-l mai misca ... La intoarcere, a alunecat calul pe marginea unei prapastii si i-a apucat subt el tocmai piciorul cel bolnav, "ca de unde-i ata mai subtire, de-acolo se rupe" ... Si, totusi, cata stapanire de sine la omul acesta, calit in focul atator lupte! Si ce frumos ii raspunde el doamnei cand il intreaba nelinistita ce-l doare! ... "Nimic pe domnul Moldovei! ... si toate pe Stefan Musatin!..."
"Sa ne odihnim, serenissime" ii spune, din ce in ce mai ingrijorat, doctorul italian Cessena.
"Sa te odihnesti, doctare. In Italia se odihnesc mult pincipii, ii raspunde, surazand cel ce nu sunoaste si n-a cunoscut ce e odihna in duratul vietii. Un singur fel de odihna intelege Stefan, si odihna aceea e dincolo de hotarul vietii.
Dar voivodul razboaielor este si domnul dreptatii. Si ce minunat ni-l arata Delavrancea, din cateva trasaturi numai, din cateva fulgere:
"Clucerul Moghila (citind foaia judecatilor dezlegate): Vornicul Duma, fiul lui Vlaicu, varul mariei-tale, cu sapte sate omenesti pentru robire de mori. Vornicul Duma pierde.
Stefan: Cine pierde?
Clucerul Moghila: Varul mariei-tale.
Stefan: Bine."
O, sfanta dreptate din zilele marelui Stefan, cand sapte sate de oameni de rand se judeca cu varul domnului - si castiga!
Delavrancea a trebuit sa aiba vedenia lui Stefan, si sa fie urmarit de ea pana la neliniste, pentru a-l reinvia astfel in Apus de soare. Poate ca e si o inrudire de suflete si de firi, o legatura misterioasa, peste adancul a patru veacuri, intre acesti doi alesi ai neamului romanesc. Delavrancea a trait cu eroul lui, a luptat alaturi cu el, a iubit s-a suferit cu el, de-aceea ni-l si infatiseaza asa de omeneste mare si puternic.
O minte asezata, o adanca pricepere a timpului s-a imprejurarilor, o strasnica vointa pusa in slujba celei mai nobile chemari pe care poate s-o aiba un domn, si mai presus de toate, pentru Moldova lui, pentru sfanta lui Moldova, o iubire ce nu cunoaste hotar - iata cele dintai note caracteristice, cele dintai linii largi de lumina in cari ni se arata Stefan voievodul; dar voievodul este om cu dureri, cu patimi si cu slabiciuni omenesti, si Delavrancea a inteles ca in eroul lui omul este cel putin tot asa de interesant ca si domnul. De obicei dramaturgii isi fac din eroul lor un fel de semizeu, puternic, invulnerabil, pururea biruitor, pus intr-o lume de minuni, unde toate se petrec dupa o regula constanta: fiecare sentiment, fiecare vorba, fiecare gest al eroului trebuie sa fie invaluite in atmosfera aceea de maretie si de solemnitate clasica, singura care convine unei astfel de fiinte exceptionale. Delavrancea a rupt cu traditia. El ne-a dat un erou care calca pe pamant, care-si mangaie copilul ca orice parinte, glumeste, se poarta si vorbeste cu ai lui ca orice muritor, are pacate, momente de osteneala, o rana la glezna, doctori cari-l ingrijesc - in sfarsit, un om. Ce mare lucru e acesta in arta! Sa stii smulge din cele mai marunte si mai obisnuite intamplari ale clipei ce moare cantecul etern si pururea nou al vietii, sa desfaci intelesul care ramane din formele cari se duc, sa dai, la flacara geniului tau, tarie si stralucire de diamant pulberii ce se ridica din trecerea turmei omenesti pe pamant, si sa faci astfel ca opera ta, prin puterea ei de sinceritate si de adancire a vietei, cu toate vijeliile si invaluirile ei, sa traiasca oriunde si in orice timp, iata ce inseamna a fi cu adevarat artist mare. Si Delavrancea, in felul cum a inteles si ne-a infatisat pe Stefan, a dovedit, inca o data, ca e un artist mare, mare in toata puterea cuvantului.
Sunt in Apus de soare scene de o simplitate antica, a caror frumusete creste la fiecare citire, creste si se lumineaza prin multimea de ganduri pe cari le desteapta in noi.
Cat suflet, si cata perspectiva dramatica in doua-trei vorbe! Rares a incalecat si alearga la Harlau sa intrebe pe mama lui daca-i da voie sa ia pe Oana de sotie, pe Oana de la curtea Mariei, a bietului domn al Moldovei. Stefan si doamna Maria il privesc de la fereastra cum zboara ca vantul.
E tanar si-i Musatin, si "sangele Musatinilor n-are astampar, fierbe, navaleste ca haiturile de la munte".
"Stefan: De cand sant n-am vazut un calaret care sa-nghita astfel departarile. Ma! Multa sanatate Radasoaii ... Iarta-ma, doamna ... O biata batrana, batrana!"
Ce grija delicata in repetarea acestui cuvant! Si ce bine sta unui voivod al razboaielor un sentiment asa de duios si de profund omenesc! Vezi ca aci eroul nu-si traieste numai viata lui, ci se coboara si traieste in sufletele tuturor celor cari vin in atingere cu marele lui suflet. Si prin aceasta mai ales, prin mila si bunatatea lui, prin puterea asta minunata de simpatie si de solidaritate, care leaga faramita de viata a unui om de vesnica viata a lumii, Stefan din drama lui Delavrancea intra in randul eroilor omenirii.
...In scena care incheie asa de frumos si de miscator actul al III-lea, miezul Apusului de soare, e un moment cand Stefan, catand cu ochii printre sfetnicii cari-l inconjoara vede ca paharnicului Ulea lipseste, si - stapan inca pe mania lui, care incepea sa dea in clocot - trimite pe Moghila sa-l cheme, sa-l aduca numaidecat. Caci e sfat mare: toti boierii, stalpii Moldovei, trebuie sa fie fata la incoronarea lui Bogdan. Domnul insusi a zis: "Stefan a trait, Bogdan incepe". Trei boieri insa ar vrea mai bine pe Sefanita de la Taringrad, un copilandru bun de epitropist, si ... ferice de epitropi! Dar "ochiul vulturului batran clipeste inca", si cei trei
"urzitori", paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul Stavar, numai pe soptite si cu mare frica isi spun gandul. Ulea s-a facut bolnav, ca sa nu vie la sfat: "il doare capul!", zice Stefan dand vorbelor un inteles grav. "De cap nu mi-a vorbit, maria-ta", raspunse Moghila, care se face ca nu pricepe. "Il doare capul!" raspica domnul, cu vifor in glas. "La cap e slabiciunea ... Nu e la locul lui" ... Si-n vremea asta fulgera; s-aud tunete in departare - afara-i vijelie, ca si-n sufletul marelui voivod. Toate vorbele par incarcate de mister, de tragedie.
"Stefan: Moghila!
Clucerul Moghila: Ascult, doamne.
Stefan: Asculta, pana mai ai cand ... Du-te la paharnicul Ulea ... sade langa castel ... Cine ma iubeste e aproape de mine ... Nu-i asa, stolnice Dragan?
Stolnicul Dragan: Da, maria-ta...
Stefan: Du-te de-i spune ca eu si jitnicerul Stavar dorim sa-l vedem ... Nu doresti, Savar? ... (Boierii se uita unii la altii)."
Apoi, domol, cautand spre batranii lui sfetnici, cari se imbulzesc in dreapta: "Ce de judecati am vanturat impreuna!..." si catre ostasi, cari izvorasc din fund: "Ce de batalii!". Vorbele acestea, spuse bland, cu o atingatoare melancolie, au totusi nu stiu ce fior de batalie-n ele. Amintind judecatile trecutem tintesc parca la o judecata ce va sa fie, la o judecata strasnica, pe care nimeni inca n-o banuieste. Si cand intra Ulea, galben ca ceara, cu ce liniste palmuitoare il intreaba domnul:
"... Paharnice ... scumpa d-voastra sanatate? ...
Paharnicul Ulea: Abia ma tin picioarele...
Stefan: Schimba-le cu ale mele".
In fraze scurte, cu sclipiri de palos, scapara sufletul inviforat al voivodului. Intra tanarul Bogdan, trist, imbracat in zale de sus pana jos. Multimea-l priveste, cu uimire, pare ca acum l-ar vedea ntai. Se face o tacere care-nfioara.
"Pe tine te mai asteptam(Stefan se suie in jiltul inalt din dreapta tronului. Bogdan da sa-i sarute mana. Stefan il opreste). Prea e calda si nadusita ... Asteapta sa se raceasca. (Maria si Bogdan tresar). Ce tresariti? ... Da, vad o doamna care se plimba pe langa castel..."
Ah! leganarea astea de ganduri, cu batute de vant, intre Moartea care se plimba pe langa castel, in asteptare si intre grija de ce are sa se-ntample cand nu va mai fi el, "baciul Moldovei", cum ne- arata Delavrancea! Si cum o simtim de bine! Cum trece cuvantul lui, ca un arcus purtat de-o mana maiastra pe coardele sufletului nostru!
Nu stim inca lamurit ce-are sa se petreaca, dar suntem asa de incordat pregatiti, asa ne asteptam la ceva supraomenesc, incat, pe cand vorbeste domnul multimii adunate-n juru-i, s-auzim tunele de-afara, avem parca fiorul ca Dumnezeu, din cer, vorbeste cu marele nostru Stefan.
Si ce mareata evocare a trecutului cand, privind la urma, isi aduce aminte de bunicii si parintii ostasilor de azi, cari-i stau inainte, gata, parca, ca la un semn al domnului lor, s-arunce-n bratele mortii!...
"Oh, padure tanara! Unde sunt mosii vostri? ... Presarati ... la Orbic, la Chilia, la Baia"...
Unde sunt vitejii atator batalii, vechii si bunii lui tovarasi de nepreget, de la batranul Manuil pana la "fiara palosului", Boldur!...
"... Pamant! ... Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi!"
Si dupa ce aminteste toate greutatile prin cari a trecut, facandu-si loc cu palosul, povatuieste pe Bogdan sa-ncheie pace si prietenie cu turcii, ca tot ei "sunt mai credinciosi cuvantului dat" ... "Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batranete. Ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri, s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor!..."
"... Mantia asta e prea grea ... S-o poarte ma tanar. (Miscar in multime, mirare) ... Bogdane! ... (I-o pune pe umeri). Si voi marturie aceea ce-ati vazut, spuneti-i tarii (tunetele se intetesc) ca vointa mea e sa se unga Bogdan de cand sunt in viata ... ca vointa mea si a ei a fost pururea una ... (Capetele boierilor se pleaca in semn de ascultare...)"
Asaza pe Bogdan pe tron, ii pune coroana pe cap si cade in genunchi ... In clipa asta nu-i fiul lui numai, nu-i numai Bogdan al lui pe tronul acela, ci tot sirul de voivozi ai veacurilor viitoare, lungul sir al domnilor vrednici, cari infatiseaza pacea sin ingradirea Moldovei lui pentru vremea cand nu va mai fi el sa o apere.
In actul al patrulea si cel din urma, Stefan e in pat, bolnav - "zobit de osteneala" ... "Odihna sufletului fara odihna!" cum zice Irina asa de frumos. O scena de o adanca duiosie intre batranul care simte ca se duce si gingasa copila, Oana, care inca nu stie ca-i fata lui, si care, cu inchipuirea ei de copil, isi tese primejdii, lupte si biruinti ... "de ce nu fusei eu un baiat! ... Nu m-as fi dezlipit de maria-ta ... pe un cal ca un zmeu ... c-un palos ca o limba de foc ... Si mi-ai fi zis: "Ioane ... vezi tu butucul cela? Sa nu mai fie!" Si unde m-as fi saltat in scari si m-as fi facut nevazut, si m-as fi intors naduseala si sange, s-as fi zis: "Nu mai sunt, maria-ta!"
Stefan: Oana, ce suflet e in tine!
Oana: Se vede ca tata - cine-o fi fost - a fost ostas.
Stefan: Da ... Si ce ostas!
Oana: L-ai cunoscut?
Stefan: Fireste! Era un om e masura mea. Cu mustata adusa ... tocmai ca mine ... cu parul alb ... asta ... nu ... cu parul carunt, si-l purta lungulet ... ca si mine ...
Oana: Bietul tata! Si cum a murit?
Stefan: Ranit la picior ... ca si mine..."
Ce frumos inainteaza duiosul parinte spre dezlegare, spre limpezire, cu fiecare cuvant! Si ce peste fire de fericita-i Oana cand afla ca-i fiica voivodului, pe care, fara sa stie de ce, il iubea asa de mult! Si cum ni se limpezesc si noua toate cand intra Rares, prafuit, stropit de noroi si-l intreaba Stefan:
"Tot?"
Si raspunde Rares:
"Tot, maria-ta..."
Vin cei trei doctori. Sunt foarte emotionati. Stefan le spune ca-i gata la orice durere. A trecut prin atatea focuri! ... Haide, acesta va fi cel din urma ... Si pe cand doctorii ii ard cu fierul rana de la picior, el, cu pumnii inclestati, rosteste Tatal nostru...
Dar ce galaie s-aude? Ce striga multimea?
"Clucerul Moghila: Aleg pe Bogdan, maria-ta."
Nu. Stefan aude s-un alt nume amestecat in vuietul de glasuri. "S-aude glasul lui Ulea cerand domn pe Stefanita". Ca un leu se smulge din laturile durerii din urma cel ce vrea sa fie straja Moldovei si dincolo de moarte.
"... Sabia, sabia ... c-am sa judec! ... Stefan, nu Stefanita ... viu, viu, numaidecat! O! ... sa se-mplineasca legea!"
Si s-a dus in mijlocul multimii infiorate de infatisarea lui cumplita ... S-a implinit legea.
Cand se intoarce, palid, cu parul in neoranduiala, cu sabia plina de sange, toti il privesc inmarmuriti.
In ochii lui, ca-n friguri aprinsi, arde cea din urma flacara a vietii pamantesti, si vorbele lui ard ca focul buzelor, de pe cari picura ca plumbul topi:
"O! cine vrea pe Stefanita, nepotul raposatului domn Stefan al Moldovei? ... Cine-a zis ca sunt batran si bolnav? ... Pe Ulea l-am masurat cu privirea ... Murise inante de-al izbi! ... Picaturile astea sunt calde! ... In fiece ostas e o fiara ... Iata-l!".
El n-a vrut sa ucida - si ce frumos o spune! Cine-i de vina daca Ulea, "ca un scos din fire, s-a aruncat in sabia mea ... Cine e de vina? Sa cutremure Moldova, s-o prapastie se deschidea ... Eu, cu acest sfant otel, oprii cutremurul si umplui prapastia (S-aud strigate: "Sa traiasca domnul Bogdan!") ... Da! S-a implinit legea! (Coboara treptele si arunca sabia.) Ti-ai implinit menirea, ca si mine!
Puterile-l parasesc. Porunceste sa deschida ferestrele. Cu adanca iubire isi luneca privirea peste ai lui. Se uita la Bogdan, la doamna, se uita induiosat la Oana ... Sopteste cateva cuvinte si, lasandu-si capul pe pieptul Oanei, adoarme ca un copil toropit de somn.
Cel din urma cuvant, rostit cu cea din urma suflare, e "Moldova".
Toata dragostea, tata grija, toata viata lui, e in acest cuvant.
Apus de soare
Aceasta pagina a fost accesata de 2963 ori.
